Si-au trait fericiti pana la adanci batraneti

   Ma zgarie pe creier de cate ori aud pe cineva spunand "Vreau o dragoste ca-n basme!". Serios, tu ai citit vreodata vreun basm? Ce ti se pare acolo atat de romantic? Ca vine Fat-Frumos sa te ia de nevasta si pe drum are de trecut 17.000 de obstacole, ca se da de 3 ori peste cap, ca se lupta cu Zmeul si cu Muma-Padurii, ca scapa de blesteme ca prin urechile acului? Cine naiba ar vrea sa treaca prin atatea doar ca sa stea apoi cu tine o viata intreaga? Si macar de ar fi "doar" astea, dar nu, cand in sfarsit ajunge la palatul tau, tu faci ifose, il mai supui la niste probe. Pai stai asa, mai, Fat-Frumos, ca nu e chiar asa, trebuie sa iti testez dragostea, mai ai de trecut niste obstacole, eee, tu crezi ca e chiar asa usor sa te insori cu mine? Nununu, mai pune-ti viata in pericol de inca 7 ori si vedem noi pe urma ce-om face, daca isi da tata acordul sa-ti dea mana mea si jumatate din imparatie. 

   Tie asta iti place de fapt, ca te vrea atat de mult incat nici nu comenteaza ca trebuie sa se mai bata inca o data cu fratele Zmeului, care e de o mie de ori mai fioros decat el. Dar in viata reala, acest Fat-Frumos al tau comenteaza si daca il rogi sa duca gunoiul. Nu are nimeni timp de pierdut sa stea dupa fundul tau, sa aiba rabdare, sa te inteleaga, sa te sustina, pentru ca fiecare e axat pe ale lui. Nu-i mai trebuie si problemele tale, are el deja destule. Sa te auda pe tine plangandu-te de orice e ultimul lucru pe care ar vrea sa-l auda. Tu trebuie sa-l binedispui pe el, sa fii un fel de bufon la curtea regelui, sa mai iesi din rolul de printesa a lui tati. Sa intelegi ca printesele nu primesc mereu ceea ce vor. "Dar daca ma iubeste, o va face pentru mine!". Nu, daca tu crezi ca te iubeste nu-i ceri sa faca ceva ca s-o demonstreze, pentru ca daca ii ceri asta e clar ca ceva e putred acolo, trebuie sa simta el sa o faca pentru ca intr-adevar asa simte, nu pentru ca ii ceri tu. Si cu atat mai putin nu-i poti cere cuiva sa simta ceva. Poti doar sa intrebi ce simte. Si daca vrea iti spune, daca nu, nu. De regula nu vrea, asa ca sa nu ai asteptari din partea Fetilor Frumosi din zilele noastre. E mai bine sa nu ai nici o asteptare, sa te mai poata si el suprinde facand un gest total nebanuit de tine. Ca te suprinde placut ori ba, n-are nici o importanta, gestul conteaza, nu? 

   Si oricum, daca l-ai gasit, El este si a trecut toate probele de mai sus, atunci trebuie sa te porti exemplar, caci exista o foarte mare posibilitate ca la prima cearta, sa-ti scoata ochii cu tot ce a facut pentru tine. Si n-o sa-ti convina, caci va avea dreptate, "Uite, eu m-am batut cu un zmeu cu 7 capete si tu o friptura ca lumea nu esti in stare sa faci!". Iar tie, statutul tau de femeie nu-ti permite sa-i dai sau sa il lasi pe un barbat sa aiba dreptate. Deci, nu vrei o dragoste ca-n basme, vrei o dragoste pur si simplu, sa se intample, sa fie. Cand simti ca "sacrificiile" pe care le faci nu sunt sacrificii, nu le vezi ca pe o povara, ca pe ceva chinuitor, abia atunci e dragoste. Daca stai si te gandesti si analizezi 2000 de ani c-o fi, c-o pati, e clar ca nu e si ca nu va pati. Evident, nu te poti arunca nici ca berbecul, dar nici nu poti sa astepti sa se scuture pomii. 

   Paradoxal e ca iubirea nu vine cand o chemi, nu vine cand vrei tu, nu se manifesta cum crezi tu ca ar trebui sa se manifeste, nu se lasa recunoscuta asa usor. Practic, te loveste in moalele. . . inimii, te contrariaza, te face K.O., devii confuz, pac o palma, si inca una ca doar ai doi obraji si incontinuu te supune la teste. Iti da obstacol dupa obstacol. Ia vezi, le treci? Le treci, felicitari, e iubire. Nu le treci? Nu e iubire. E foarte simplu. Si ce conteaza cel mai mult in acele clipe cand esti lovit este sa fii sincer cu tine insati/insuti. "Ba, da, e ok, merita, TRECEM peste." "Ba, nu, nu e deloc ok, nu merita, TREC peste." Si nu-i cere cuiva sa faca ce tu nu esti in stare sa oferi. Nu poti fi loial intr-o relatie? Nu-i cere asta nici celeilalte persoane, de exemplu.

   Si inca o chestie ce nu are legatura cu basmul, ci cu realitatea, pur si simplu o intrebare: De ce ne ascundem de "Tu il/o iubesti?" ? Pentru ca stim ca iubirea e slabiciune. Nu vrem sa stie nimeni, cred ca nici noi nu vrem sa stim ca il/o iubim. Nu e bine sa stie cineva ca punctul nostru slab consta in iubirea unei persoane. Dar de ce? Ce se poate intampla, cum poate folosi "dusmanul" tau asta in favoarea sa? Facem cu totii parte din clanuri mafiote si cum aflam ca X-ulescu o iubeste pe X-ulina, gata, ii rapim femeia si o violam si ahahaha, ne razbunam, ii aratam noi lui? Nu, de fapt, pentru noi insine ne e teama. Pentru noi nu vrem sa recunoastem ca iubim pentru ca ne sperie, avem impresia ca ne vom transforma. Da, normal ca ne vom transforma, dar se transforma cineva in rau pentru ca iubeste? Iubirea scoate tot ce-i mai rau din tine? 

   Iubirea nu e slabiciune. E putere. E singurul reper stabil din viata oricarui om. Gata, sa nu mai aud de inimi inchise cu 5 lacate si infasurate in cioburi si garduri de sarma ghimpata doar ca sa "ne protejam". Vrei sa te protejezi? Foloseste prezervative.

Despre barbati si martisoare

Ametiti. Imaturi. Orgoliosi. Nu au instincte materne, deci nu pot iubi pur, sincer. "Te iubesc"-ul e zis ca o conventie, e o chestie de moment pe care poate o simt totusi. Dar nu stau ei sa se gandeasca la calitatile unei femei sau la gesturile dragute pe care le-a facut pentru el, ca sa-si dea seama ca intr-adevar are de ce sa o iubeasca.  Si de fapt, el oricum iubeste momentele frumoase cu tine, iubeste acele senzatii pe care le traieste, nu pe tine ca persoana si ceea ce esti tu, doar ceea ce creezi tu pentru el. Ei iubesc sa le hranesti orgoliul. Cum incetezi sa mai faci asta, oprindu-te din a-i spune cat il admiri si cat apreciezi ce face si cum ii explici ca nu a fost tocmai ok ceea ce ti-a zis ori a facut. . . ZDRANG! i-a cazut cerul in cap. Nu mai esti buna pentru el, isi va gasi pe alta mai. . . si mai. . . decat tine. Pentru ca ei asta stiu sa faca: sa dea din gura si sa ameninte cu despartirea.

Daca-ti observa un defect, automat iti va spune ca esti nebuna. Desi tu esti poate doar incapatanata. Si cu asta ti-a dat "FAZAN". Ce sa vorbesti cu un om care te face nebuna, cum sa-i comunici cat mai clar si mai logic ce ai de zis, daca nici macar nu te asculta? Caci vei fi intr-adevar nebuna daca vei vorbi singura. Dar vei fi nebuna in ochii unui barbat indiferent de ce ai face. Tie oricum ti se face o favoare daca sta cu tine intr-o relatie. Cine ar mai putea sa te suporte, asa nebuna cum esti?
Nici macar creativi nu pot fi. Au doar doua "epitete" pentru a caracteriza o femeie. Primul este, evident, dupa cum ai ghicit si tu, "nebuna". Al doilea, probabil l-ai intuit, este "c***a". Si zau ca nu inteleg cum ei nu pot fi numiti "c**vari" atunci cand se uita mereu dupa altele, desi sunt intr-o relatie sau au familie. Nu cred prostiile astea "asa au ei creierul format, legaturile, instinctele, hormonii". Eu nu le inghit. Am fost capabili cica sa evoluam din maimute si sa ne construim o lume de unde sa controlam totul, dar ca sa vezi, taman inselatul nu am reusit sa-l schimbam. Imi este foarte clar ca ei nici macar nu se chinuie sa se abtina in vreun fel, tocmai pentru ca au sustinere din partea acestor mituri pseudo-stiintifice. "Dom'ne, asa-s barbatii!" Nu, frate, lasa-ma cu astea!

Se contrazic mai rau decat o femeie la ciclu. Au toane si nu stiu ce vor. Ar vrea asa, dar parca nu e bine, deci nu mai facem asa, facem altfel, dar nici asa nu e tocmai ok. Frate, o femeie la ciclu stie  mereu ce vrea: ori tampoane ori absorbante si mereu ciocolata! (haha, gluma, razi!). Se mira de ce femeile alearga dupa bani, cand chiar ei isi scot averea la inaintare si cu ea incearca sa cucereasca. Ia sa mai fie si ele independente, sa-si gaseasca un serviciu, sa castige bani, sa se intretina singure! Si cu toate astea, o femeie independenta ii sperie, pentru ca ea e asadar capabila sa gandeasca, sa analizeze, sa-si expuna opiniile, iar el nu vrea asa ceva, pentru ca o astfel de femeie e prea cicalitoare, prea vrea sa le stie ea pe toate. In plus, exista riscul sa-l faci sa se simta inferior tie daca tu ai atatea realizari pe plan profesional si va crede ca sunteti intr-un fel de competitie, iar asta cu siguranta va dauna grav sanatatii relatiei. 

Stii unde greseste femeia? Se lasa pacalita ca e iubita si-si dedica lui tot timpul ei. De aceea nu multe femei ajung sa exceleze intr-un domeniu. Ele trebuie sa fie acolo pentru el, sa fie mama, sotie, bucatareasa, menajera, cea mai buna prietena, satisfacatoare de fantezii erotice pentru a mentine viu focul pasiunii din relatia lor (ca el nu, nu poate face asta, nu poate sa-i ia o floare, sa-i gateasca ceva ori sa-i faca un cadou simbolic fara a fi o zi anume). Doar ea, ea, ea! Femeia e proasta, da, la acest nivel. Ca accepta sa faca tot si sa fie si Wonder Woman, poate asa n-o va (mai) insela/parasi, ci chiar o va iubi si aprecia. Da, te va aprecia si te va iubi. Iti va si spune asta. Dar stii cand? Cand o sa aiba nevoie de ceva. Sau cand va certati. Iar tu, atunci, ca femeie, trebuie sa te topesti toata la auzul acestor cuvinte, sa-ti uiti supararile si sa-l ierti.
Imi pare rau, dar e aceeasi veche placa zgariata. Mai evoluam si noi azi sau ne transformam la loc in maimute?

Oricum, nu exista barbati perfecti, deci automat te vei lovi de ale sale defecte intr-o relatie. Dar se presupune ca te vei confrunta cu ele toata viata si oare poti face asta? Caci nu prea-si schimba ei obiceiurile, doar daca vor intalni femeia visurilor. pfoai, atunci, pentru EA, vor muta muntii din loc. Vor face si vor drege. Aiurea! Si din moment ce nu incearca sa-si mai domoleasca pornirile cand e cu tine, sa stii ca nu esti ZA UAN. Dar stai linistita, nimeni nu va fi! Pentru ca au impresia ca-si pierd libertatea, ca li se ingradeste spiritul daca se schimba pentru o femeie. Ideea este ca verbul asta, "a se schimba" are o incarcatura prea puternica in ochii lor. Probabil se gandesc ca tu vrei, daca el este blond sa fie brunet, daca poarta numai treninguri sa poarte numai costume, ceea ce e complet aberant. Femeile vor doar ca ei sa fie mai constienti de ceea ce spun si fac si sa recunoasca atunci cand au gresit. Asta e "marea" schimbare.

Ei au aceasta capacitate insa de a-si da seama cand au gresit. Dar stii cand? Cand, evident, este prea tarziu. Si trec apoi la o alta relatie, in care parca toate lectiile invatate anterior si-au dat "delete", astfel ca repeta aceleasi greseli. Iar si iar, iar si iar si iar si iar. Si se tot minuneaza de ce "c***a" aia l-a parasit. . . "Ah, de nebuna ce era!"
"Delete all files? Yes!"

Ca sa nu mai vorbim despre cei traumatizati de o fosta de-a lor. Chiar nu mai vorbim, caci nu pot intelege cum functioneaza acest mecanism. Adica, ok, "aia" a facut, a dres, a fost o nenorocita, el chiar o iubea (dar el o insela) si la finalul relatiei, el parca face un soi de pact cu el insusi, in care-si promite solemn ca niciodata, dar NICIODATA sa nu se mai ataseze de vreo femeie, daramite s-o mai si iubeasca. Si e fantastic modul in care isi respecta aceasta promisiune, dar sa-si duca ciorapii din punctul A in punctul B pana la cosul cu rufe este un obicei uitat de indata ce e amintit.

Aceasta postare este un pamflet si trebuie tratata ca atare. Ca am dreptate este cu totul altceva :)) Ah, da! Au scapat anul asta, 1 Martie pica duminica. Dar pentru un barbat adevarat asta nu are nici o importanta.

Nu ma intrerupe cand vorbesti

Pentru ca nu ma intereseaza ce ai de spus. De fapt, ma intereseaza. Insa doar pentru a avea cu cine sa intru in polemici inutile. Si asta pentru ca imi place sa cred ca am mereu dreptate. Imi place sa ma cert, mi se ridica nivelul orgoliului cu mult deasupra nivelului marii. Am impresia ca dau argumente rationale, de bun simt, chiar daca doar eu le consider asa. Iar asta ma face sa ma simt extrem de bine.

Nu imi pasa de ce spui tu. Imi pasa prea mult de mine. Eu ar trebui sa contez mai mult, sa am mai multe drepturi decat tine. De ce? Pentru ca eu asa consider, de ce ar trebui sa dau motive obiective si logice? Asa e firesc pentru mine si asa vreau sa fie. Sa fie cum spun eu. Dar stai, nici tu nu ma asculti. Pentru ca si tu esti mult prea ocupat cu gandurile tale, cu problemele tale, cu ideile tale, cu orice in afara de mine. Da, si tu esti egoist. Si tu vrei tot fara sa dai. Si tu vrei sa nu mai trebuiasca sa asculti. 

Suna-ma. Ca sa putem vorbi in acelasi timp fara sa ascultam cu adevarat ce avem de spus. Doar sa vorbim unul peste altul despre ce nu ne multumeste, despre lucruri superficiale, despre cat de dezamagitor e totul. Lucrurile, oamenii, vremea la care ma uit pe geam si am impresia ca e frig. Dar eu nu deschid geamul, nu vreau sa vad cu adevarat, vreau doar sa presupun. Pentru ca mie imi place sa imi dau cu presupusul si din moment ce nimeni nu incearca sa imi contrazica presupunerea, inseamna ca e asa cum cred eu. Ceea ce e foarte bine. Imi place sa stiu ca e asa cum cred eu. Si oricum nu ma intereseaza daca e altfel. Am orgoliu, am egoism, am dezamagiri. Iti bag scuza aia cu "Oamenii gresesc. Sunt om. Am dreptul sa fiu egoist, orgolios, daca nu din cand in cand, macar mereu." 

De ce sa faci compromisuri, de ce sa te adaptezi? Cand poti sa nu faci asta, e mult mai usor, fii ceea ce esti, nu asta te invata toate revistele mizere, nu asta te sfatuieste televizorul? De ce sa renunti la defectele tale? Doar sunt ale tale si te definesc. Nu poti renunta la partea asta din tine. 

Si in plus, pe lumea cealalta exact cu asta ramai. Cu cate certuri ai castigat pe Pamant. Pe o scara de la 1 la 10, nivelul orgoliului nu poate fi masurat si inconjoara Ecuatorul de 8754740 de ori. Suntem berbeci chiar daca mai suntem si alte zodii. 

Nu fii fraier, nu lasa de la tine, mai ales cand NU ai dreptate. Nu e vorba ca cel mai destept cedeaza, e vorba ca cedeaza cel ce nu mai are argumente. Si tu esti inteligent si poti crea o multime de argumente. Nu conteaza ca sunt logice ori ba. Spune ce-ti trece prin cap, simte-te ca la un brainstorming, doar asa vin ideile. Si tipa cand vorbesti. Urla, pentru ca exact asta te face sa fii auzit. Ce poate fi mai frumos decat vocea umana? Pentru ca si atunci cand canti, tu de fapt, urli. Urli pe note. Urla si acum, dar pe note dezordonate. Ca sa fii sigur ca mesajul ti-a fost receptionat. Cum crezi ca se rezolva altfel neintelegerile? Prin tipat, prin orgoliu, prin incapatanare si prin egoism. Normal. Oameni suntem. Gresim la un moment dat sau altul. Dar nu acum. De data asta am eu dreptate. Dar si tu ai. Nu ne mai consolam acum cu sentimentele. Ne folosim de dreptate. Asta e consolarea suprema. Asta ne face fericiti, asta ne duce departe. In cerc. Mereu. Sublim.

"Nu. Glumesc."

Multumesc

     Ce ne defineste ca persoana? Ne raportam la ceilalti ca sa ne dam seama cum suntem cu adevarat? Daca ni se cere sa ne descriem in 5 cuvinte, ce fel de cuvinte folosim? Spunem ca suntem asa cum am vrea sa fim ori spunem ca suntem chiar asa cum suntem de fapt? Vorbim si despre defectele noastre sau ne prezentam doar calitatile? Ori poate incercam acel truc ieftin, de a ne face defectele sa para calitati?   
     Ma amuza ca atunci cand citesti despre caracteristicile zodiei Berbec, iti spune ca e foarte incapatanat. Dar la fel scrie si despre Taur si despre Varsator si despre fiecare zodie in parte. Toti suntem incapatanati. 
     Vrei sa stii cum esti in functie de data nasterii? Cumva o persoana sociabila, cu simtul umorului si ambitioasa care stie ce vrea?
     Ascendentul. . . pai daca nu ti se potriveste descrierea de la zodia ta, atunci clar e ascendentul, pe asta il "mostenesti". Ascendentul explica multe. El este motivul pentru care tu esti ceea ce esti. Sau poate e alcoolul. . . Nu esti tu cand bei, e altcineva. Da, mie mi-e clar, ascendentul preia comanda atunci cand nu vrei sa fii tu, cel adevarat. 
    Eu vreau doar sa multumesc fiecarei persoane care s-a perindat prin viata mea, fiecarei persoane ce insista sa ramana prin ea de ani buni sau fiecarei persoane ce vrea sa faca parte din ea. Indiferent daca m-au ranit sau nu, ba parca tin sa le multumesc mai mult celor care au facut asta, pentru ca asa m-am descoperit pe mine si am reusit sa vad ca eu nu ma raportez la zodie, ascendent, horoscop. Nu a trebuit sa citesc despre astfel de lucruri pentru a-mi da seama cine sunt. 
     De la fiecare am avut de invatat cate ceva, chiar daca uneori am "rasfoit" prin greselile lor si am stiut instinctiv ca eu NU vreau sa fiu asa, sa fac asa, sa gandesc asa. Viata e frumoasa, dar nu e suficient doar s-o traiesti. Trebuie s-o simti, s-o gandesti si abia apoi s-o traiesti. Nu poti merge doar inainte, calcand oameni in stanga si in dreapta, mai ales daca sustii ca iti sunt persoane dragi. Adica nu poti sa-ti tragi un val peste ochi si sa ai o atitudine de "Nu-mi pasa!", in special daca si tu stii ca nu e bine ce faci. Dar presupun ca e extrem de usor sa ne ascundem in spatele fiintei noastre egoiste si apoi sa dam vina pe conditia umana: "Nu mi-am dat seama", "Nu am vrut", "Nu am stiut", "Toti oamenii fac greseli", "Nu am gandit". "Nu", pe dracu' "Nu". 

"NU" in primul rand. In toate randurile.

Si nu sunt genul sa te ia cu rahaturi ca: "Vai iubi, azi facem o luna de cand suntem impreuna!" si sa pun o poza pe feisbuc in care ne analizam reciproc amigdalele, iar la descriere sa fie "Our anniversary". In primul rand pentru ca nu as avea o astfel de poza, in al doilea rand pentru ca NU si in al treilea rand pentru ca. . . automobile, ca tot e in trend. 

Si nu sunt genul sa te sune din ora in ora sau mai des, sa te intrebe: "Dar unde esti? Si ce faci? Cu cine? Cine-i aia? Eu nu o cunosc. Cat mai stai? De ce nu mi-ai zis ca iesi?". In primul rand pentru ca NU, in al doilea rand pentru ca merg pe incredere si in al treilea rand pentru ca, sincera sa fiu, nu imi pasa, lucrurile vin de la sine.

Si nu sunt genul sa te bata la cap si sa iti impuna sa faci lucrurile asa cum vreau eu sau cum mi se pare mie ca ar fi mai bine. In primul rand pentru ca imi expun parerea si iti dau un sfat cand mi-l ceri, in al doilea rand pentru ca NU si in al treilea rand pentru ca fiecare face cum simte.

Si nu sunt genul care cere atentie. In primul rand pentru ca daca vrei sa petreci timpul cu mine, o vei face, in al doilea rand pentru ca nu mi s-ar parea normal intr-o relatie sa nu ai parte de atentia celeilalte persoane si in al treilea rand pentru ca NU.

Si nu sunt genul care sa-ti scormoneasca trecutul. In primul rand pentru ca daca vrei sa imi povestesti tu, o vei face, in al doilea rand pentru ca trecutul ar trebui sa fie in trecut si sa nu mai conteze si in al treilea rand pentru ca NU.

Si nu sunt genul sa arunce in tine cu farfurii, telefoane sau pietre. In primul rand pentru ca e ceva ce doar persoanele nebune fac, in al doilea rand pentru ca am nervii tari si in al treilea rand pentru ca NU. Si in al patrulea rand, telefoanele sunt scumpe, farfuriile - trebuie sa strangi cioburile, iar pietre nu are nimeni in casa. Poate doar colectionarii. Eu nu colectionez pietre.

Si nu sunt genul care incearca sa te schimbe. In primul rand pentru ca NU, in al doilea rand pentru ca oamenii nu se schimba daca le impune cineva si in al treilea rand pentru ca fiecare e unic.

Si nu sunt genul. . . pentru ca NU.

Merele

     Cuvintele sunt ca voma. Unii oameni si le pot reprima, pentru ca numai actul in sine, de a vomita, li se pare dizgratios. Altii abia asteapta sa le spuna, convinsi fiind ca se vor simti mai bine dupa. Eu mi le reprim si nu pentru ca mi se pare scarbos, ci pentru ca mi-e teama de consecintele lor. Cui ii place sa fie tras la raspundere, sa i se reproseze ca a gresit? Exact, nimanui. (Kiwi, in pnm, te-ai pus ca vaca pe tastatura si eu ma chinui aici sa-mi vars. . . gandurile, ca sa nu le vars in alta parte si sa starnesc controverse si discutii proaste). 

     E o idee falsa cum ca mediul online te apropie de ceilalti si te ajuta sa tii legatura cu anumite persoane. E tocmai opusul. Te indeparteaza. E o apropiere falsa. Wooow, mi-ai dat un like! Ce kkt sa fac eu cu un like?! Sa-l pun in rama? Sa le povestesc prietenilor "Bai, mi-a dat aseara un like la poza aia, Doamne! M-am simtit. . . a fost orgasmic! Chiar mi-am dat seama ca e o persoana profunda in gandire si ca apreciaza ceva la mine!" Serios, un like egal o mie de cuvinte sau ce? Nu-mi da like, nu-mi da comment-uri si cu siguranta nu-mi da poke! Exista un dispozitiv magic ce se cheama "telefon".

     Am ajuns sa cunosc oamenii foarte bine. Curiozitatea si egoismul sunt doua trasaturi pe care le vei gasi in oricine. Depinde doar cantitatea. . .
Sa fiu mai rea? Ce sfat penibil mai e si asta? Inseamna ca nu ma cunosti deloc. Iar asta e trist, mai ales dupa atatia ani. Am fost acolo, de aceeasi parte cu nepasarea, suflet de statuie si alte asemenea stari care credeam ca te feresc de inimi frante. Si ghici ce? Era obositor, ma seca de orice urma de energie. E al naibii de chinuitor sa stai mereu sa-ti analizezi cuvintele si faptele. Si mai ales sa ti le reprimi, sa nu-ti lasi sentimentele sa iasa in vreun fel la suprafata. Asa ca am incetat cu ani in urma sa mai fac asta. Deci nu poti veni tu acum, dupa atata vreme, sa-mi zici sa fiu mai rea. Nu mi se potriveste. E un rol. Si e un rol pe care-l detest. Detest rolurile in general, detest joculetele proaste, gen "hai sa ne dam psihic, uhu, ce cool sunt, tu tii la mine, pe mine ma doare la. . . niciunde, tocmai pentru ca nu imi pasa!muhahahaha!". Nici la 16 ani nu faceam d-astea. Ne prefacem cu totii prea mult ca suntem fericiti, ca suntem tristi cand vrem atentie, ca iubim, ca suntem iubiti. Pe cine naiba tot incercam sa pacalim?
Dar nu, totul e "super ok". Zambim in poze, yeeey, super! Ne distram, iesim, rupem cluburile, vai, cat de tare, uite mama fara maini! Dau un check-in aici, peste 5 minute - in alta parte, iuhuuu, ce-mi merge, viata-i scurta, tre' traita! Hai un selfie mic pentru fani, ia uite cate like-uri primesc! Traiesc pentru like-uri!

P.S.: Eu nu mananc mere. Decat din cele verzi, de vreo 2 ori pe an. Presupun ca asa e si cu unii oameni. Nu vrei sa-i vezi prea des, asa ca te limitezi la a manca un singur mar. 

Pufuletii

     Nu prea mai pot scrie pe blog sincer, direct. Il citeste prea multa lume. Prea multa lume care conteaza pentru mine. De multe ori foloseam mediul online pentru a transmite un mesaj cuiva. Il incarcam cu tot felul de subtilitati astfel ca persoana in cauza sa creada ca la ea ma refer, dar sa nu fie sigura ca e ea intr-adevar. Pentru ca eu sunt naiva si am impresia ca daca eu pot empatiza, atunci si ceilalti pot si ca daca ii tratez pe ei asa cum vreau eu sa fiu tratata, atunci si ceilalti fac asta. Si nu intelegeam de ce alegi sa faci pe cineva sa sufere, fiind constient de asta. Nu inteleg nici acum. Folosind blogul credeam ca nu mai era nevoie sa vorbesc direct persoanei in cauza despre ce ma apasa. Credeam ca isi va da singura seama si ca va inceta. Credeam. 

     Asa ca am inceput sa vorbesc mai mult si sa scriu mai putin. Sa fiu directa, sa spun ce nu-mi place/convine/deranjeaza, fara a o face sa sune ca un repros. Crezi ca s-a schimbat ceva? Nu, nu s-a schimbat :)) Ca am spus sau am scris, a fost acelasi lucru. Nimic. Praf in ochi. Oamenii, pentru a se schimba ori cel putin, pentru a-si da seama ca trebuie sa schimbe ceva la ei, au nevoie sa treaca printr-o trauma, de obicei sa piarda acea persoana. Pentru ca da, nu-ti dai seama ce ai pana nu-l/-o pierzi. Suntem prosti, prosti ce cauta mereu mai bine, mai mult, mai frumos. Luam totul de-a gata, fara sa apreciem si fara sa vedem efortul depus in spatele a tot ceea ce luam. Suntem niste persoane minunate, ni se cuvine totul, ni se pare normal sa fie asa. Cel/cea de langa se strofoaca mereu sa-ti fie TIE bine inainte sa-i fie ei/lui? Iar tie, evident, ti se pare perfect. Si te obisnuiesti astfel, ca celalalt sa faca si sa dea mereu totul. Iar cand oboseste sa mai faca asta, tu te bosumfli. Nu-ti place. Bati din picior. Ceri explicatii. "Auzi, stii ce, nu mai vreau nici o lamurire. TU esti de vina. Te-ai schimbat, nu mai esti ca atunci cand te-am cunoscut." Si-i intorci spatele si pleci.

     Oamenii pleaca. Si pleaca pentru ca nu au putere sa stea sa lupte pentru ceea ce au atunci cand intervine un obstacol.  Sau pentru ca nu le pasa. Ori pentru ca au impresia ca nu esti o persoana pentru care sa-si sacrifice timpul si sa te recastige. Poate considera ca ai pretentii absurde. Uneori pleaca pentru ca le-ai aratat prea multa afectiune si i-ai speriat. S-au simtit presati. Alteori pleaca pentru ca nu le-ai aratat afectiune mai deloc. Ai crezut ca e mai bine asa, sa pari de gheata, pentru ca prea multe dovezi de iubire strica. Si ai dreptate. . . dar nu ai dreptate. Cum sa stii cand ai atins echilibrul dintre cele doua, ca sa ramana si sa nu plece? O zi calda, hugs and kisses, XOXO si o zi rece, nu-i dai nici cel mai mic semn de viata? Asta mi se pare a fi manifestarea unei persoane nebune. . . 

     Si nu-ti impartasesti gandurile ce te apasa, nu-ti strigi in gura mare singuratatea, nici macar tie nu ai curaj sa ti le spui, la dracu'! Ti se pare penibil. Ti se pare ca asa ceilalti iti vor cunoaste punctele slabe. Dar cel mai mult. . . ti se pare ca o sa plece. Ca o sa iti vada si defectele finalmente si ca o sa plece. Pentru ca oamenii asta fac, pleaca. Le e mai usor asa.
     Si tu iti pui masca aia vesela. Si asa trec zilele. Si noptile. Cine stie si cui ii pasa? Pleaca.

P.S.: Pufuletii astia cu branza sunt bestiali. Au miros de sosete ude, dar nu-mi pasa. Gustul conteaza, la fel ca si-ntr-o relatie, nu? Dar poate dupa ramane un gust amar. . . 

Vrei sa stii cum?

     Suferinta e normala, obligatorie si prezenta. O vei intalni mai des decat vei vrea. Asa ca trebuie doar sa o accepti si sa o lasi sa se manifeste, ca sa poata treaca dincolo de tine si sa nu te mai atinga. Nu a zis nimeni ca e usor, dar daca esti constient de faptul ca face sau va face parte din viata ta la un moment dat, vei reusi mai repede sa o depasesti. Ceea ce incerc sa spun este ca nu trebuie sa iei fiecare esec si sa il lasi sa faca pui. Nu trebuie sa iti fie frica de suferinta. Normal, cui naibii ii place sa sufere? De cate ori crezi ca o mai poti lua de la capat? De cate ori este nevoie. Esti slab daca lasi greutatea bagajului emotional sa te indoaie si sa te afunde in nisipuri miscatoare. Ti-ai prins iubita inselandu-te? Cu un oarecare? Cu prietenul tau cel mai bun? Te-a parasit la altar? Astfel de lucruri se intampla, nu esti un caz singular. Trebuie sa le accepti, dar nu sa si fii de acord cu ele. De ce ai vrea insa sa te intorci in trecut, la cineva care te-a facut sa suferi in asemenea hal incat tu stai sa construiesti praguri, in loc sa le darami si sa inveti ceva din asta? Si daca ai impresia ca ai invatat ceva si anume ca "Nimeni nu merita nimic niciodata" si ca nu mai ai voie sa te atasezi, te inseli. Si stii ca te inseli, pentru ca nici de prezent nu te poti bucura din cauza asta. Iti pui singur piedici, le formezi culegand niste amintiri pe care le retraiesti cat poti de des, intr-o incercare de a te feri de o suferinta viitoare. Dar oare tu nu iti dai seama ca traiesti deja intr-o suferinta prezenta?
       Doamne, la cate relatii esuate am avut, terminate din toate motivele existente pe lumea asta, ce ar fi trebuit sa fac? Sa construiesc 100 m garduri in fata mea? Sa ma infasor in straturi de tabla, piatra si sarma ghimpata? Nu, nu, nu. E ok sa suferi. Te descarci cum stii, plangi, nu mai mananci 2-3 zile, vorbesti despre ce te framanta, scrii totul pe o hartie si ii dai foc, nu stiu. Dar nu lasi durerea sa zaca in tine si sa te impietreasca. Caci poate tu nu te iubesti suficient de mult incat sa vrei sa fii cu adevarat fericit, dar de ce sa-i ranesti si pe cei pe care ii vrei aproape? E o prostie. 
      Am inteles, ai prieteni multi. Te bucura ca poti petrece timpul cu ei si astfel nu te simti singur. Iti planifici distractiile, tocmai ca sa scapi de suferinta. E o iluzie, revino-ti. Nu scapi de nimic pana nu o infrunti, tu mai mult fugi de ea. Si nu poti fugi toata viata, caci lucrurile se vor complica si mai tare atunci cand te va prinde din urma si te invalui mai mult decat a facut-o pana acum. Nu te gandi ca "niciodata nu e prea tarziu", pentru ca asta nu se aplica la orice exista in viata asta. Timpul trece si pentru unele persoane se poate face tarziu ca sa mai astepte. Si mai stii foarte bine ca nu exista "nu pot" si "nu vreau", la fel cum nu exista nici "nu le poti avea pe toate in acelasi timp". Pentru ca poti si pentru ca vrei, insa trebuie sa le alegi. 
      Alegi sa te mai chinui niste ani sau alegi sa te chinui doar cateva zile? Da, stiu, ti-e frica. Tuturor ne e frica de ceea ce am putea descoperi in noi, in ceilalti. Dar nu putem construi praguri si turnuri de aparare toata viata. Caci nu asta inseamna viata. Viata nu e formata doar din trecut. Mai are si un prezent si un viitor. Trecutul, prin simplul fapt ca a trecut ar trebui sa fie mort si sa nu aiba cum sa-ti bata la usa. De ce-l tii viu? Scoate-l din priza. Crezi ca nu ai puterea sa il depasesti? Din moment ce ai constientizat ca nu te simti bine asa, ca nu iti aduce nimic bun, din contra, inseamna ca poti trece peste. Trebuie doar sa alegi sa faci asta. Nimeni nu o poate face pentru tine, dar iti poate fii alaturi. Si cred ca asta zice multe, daca nu cumva chiar totul.

Inima e visinie

     Imi amintesc si acum acel inceput de vara, aveam o oja visinie si veneam tarziu seara de-afara. Purtam doar rochii lungi si vaporoase, ca sa fiu sigura c-ai sa ma vezi. Mergeam serile prin centrul vechi, bateam strazile pas cu pas si mi se parea ca totul merge struna, ceas. Dar fals! Insa in mintea mea te vedeam pe tine si nu pe EA - o oarecare ce te insotea. Vroiam sa te vad ca sa ma vezi, sa-mi dau seama daca mai crezi. . . in noi. Caci nu mi s-a parut corect sa fugi grabit sau poate lent, de tot. Si acum gata cu melancolia, mie nu-mi place poezia, in special cea de amor in care poetii se topesc. . . de dor.

     Ai fost si nu o sa mai fie nici o "banana" poezie, caci dupa cum stii ca ti-am spus, imi "place" liricul nespus!

     Acum da-mi oja visinie ce a ramas la tine-n baie, nu-mi spune ca e stacojie si ca s-ar fi uscat demult. O dizolv cu acetona si ma mai dau cu ea un strat, fiindca-mi placea cum imi statea cand nu eram cu vreun baiat.

     Suntem singuri, ce ne pasa, jucam cu cartile SUB masa, n-avem nici o apasare. Suntem tineri, ce ne pasa?

Si barbatii au suflet. Cateodata.

Si ce sa-ti povestesc? Atunci cand se decid sa aiba suflet, nivelul lor de afectiune nu corespunde cu cel al partenerei. Si si-o iau in bot. Si raman marcati pe viata. Si gata, s-a incheiat orice speranta de a mai avea o relatie normala. Ceea ce dureaza si ani de zile. Si de ce kkt sa platesti tu pentru cineva care intai "a mancat sarmalele" si apoi "a mai spart si oalele"? Stii cat te chinui sa lipesti cioburile de la oalele alea? N-a lasat Dumnezeu rabdare pe pamant cat o sa te chinui tu. Si dup-aia mai vrei sa te apuci sa faci si sarmale, ca deh, dragostea trece prin stomac si tu stii asta pentru ca ai citit, te-ai documentat, asta afirma toata lumea, asa te-au sfatuit toti: "Trebuie sa inveti sa gatesti, asa iti tii barbatul aproape!". Ce kkt mai e si asta? Il tii in plm, il tii o laie. Poti sa fii tu si Miss Perfectiune, ca tot nu sta cu tine. Pentru ca esti perfecta si ei se sperie de perfectiune. Dar si de imperfectiuni se sperie. Normal ca se sperie si de alea. Se sperie de tot. De un razboi adevarat nu s-ar speria. Tremura daca nu le raspunzi la mesaje, dar tremura si daca ii suni prea des. Esti calare pe ei, ii sufoci. Intorci foaia, nu le mai dai nici un semn, nici asa nu e bine, ce inseamna asta, nu iti pasa?! Deci oricum ai da-o nu e bine. 
Si tu ce sa faci acum? Sa stai sa-ti schimbi intreg modul de a gandi si de a fi, nu? Nici asta nu e o solutie, pentru ca, ghici ce? Ai mai facut asta o data. Si a dus exact unde a dus mutu iapa, probabil in pla cu satelitul. Ai fost indiferenta, sarcastica, te-ai lasat greu convinsa (si nici atunci nu erai convinsa de fapt, doar ii ziceai ce vroia sa auda), te durea in 14 de ceea ce se intampla cu persoana de langa. Pentru tu asa stiai ca se procedeaza, asa ti-au zis toti ca e mai bine, sa nu-ti pese ca sa nu poti fi ranita. Apoi ti-ai dat seama ca te-ai cam plictisit de jocul asta si ca poate au si ei suflet. Si ai schimbat placa. Ai inceput sa fii atenta la ce vrea, la ce simte, la ce nevoi are, sa-l sustii fizic, emotional, poate chiar si financiar. Ai zis ca dai totul, pentru ca in fond asta presupune o relatie, nu? Sa-l pui pe celalalt mai presus de tine, cu speranta ca poate si el va face asta. Dar ghici ce? Nici asa nu a fost bine, pentru ca in momentul in care dai totul, el ia totul (doar ii dai,nu?) si pana la urma pleaca. Si nimic nu mai e rau decat "sa vrei sa fii bun si sa n-ai cu cine". 
Asa ca ce sa inveti din toate astea? Iti zic eu ce sa inveti: sa nu mai crezi in cuvinte. Nici macar atunci cand iti zice "Buna!", pentru ca de unde sa mai stii tu daca intr-adevar e buna sau e rea? Si nici prietenii nu te pot ajuta prea mult cu sfaturi, pentru ca nici ei saracii nu mai stiu cum s-o spuna sa nu iti omoare nici ultima speranta, dar nici sa te faca sa crezi in continuare ca idioata. Deci: nu mai crezi in cuvinte. Si daca o sa auzi cuvintele "viitor", "relatie serioasa", "perioada lunga de timp", "promit", sa stii sa fugi. Pentru ca astea nu sunt decat minciuni daca nu sunt insotite si de fapte. Si sunt cuvinte spuse pentru a incerca sa te convinga pe tine, dar in realitate pe el incearca sa se convinga. Iar tu nu ai nevoie de cineva care nu e convins, nu crede si stie ca nu e in stare de ceea ce promite. Partea mai complicata e cand sunt acompaniate si de fapte, insa trebuie sa fii mereu in alerta, pentru ca daca ritmul relatiei consta in una calda, sapte reci, e clar ca nu e ceea ce trebuie. Plus ca mai si obosesti sa fii mereu in garda. Si mai trebuie sa inveti ceva: barbatii sunt cele mai nehotarate fiinte. Poate aveai impresia ca daca il lasi pe el sa dicteze ritmul, ca sa-i fie cat mai confortabil (doar am stabilit ca se sperie de orice, mai ales daca simte vreo presiune de vreun fel din partea ta), atunci relatia nu s-ar fi impotmolit, ei, sa stii ca te inseli. Pentru ca, evident, nici asa nu e bine. Mai degraba mergeti separat, fiecare in ritmul sau. Si atunci ma intreb: eh, pla, da' cum e bine?!
Vine o perioada in viata oricarei fete cand se gandeste serios sa se reprofileze. Problema e ca nu te-ai nascut lesbi si poate nici macar bisexuala. Desi e tentanta ideea de a face sex fara vreo sansa de a ramane insarcinata, eficienta 100%, unde mai gasesti asta? Insa alta problema e ca femeia nu are c***e si prin urmare nici "cu ce". Dar s-au inventat vibratoarele. Dar ce te faci cand poate nu mai vrei sa fii cu o femeie? O sa ai pretentia ca barbatul sa ti-o traga cum faceau bateriile tale Duracell. Si clar o sa fii dezamagita. Deci nu, nici solutia asta nu e buna. 
Poate la vreo manastire ceva, te duci sa te calugaresti, ca poti face asta. Dar realizezi ca o sa innebunesti acolo de plictiseala daca nu ai o vocatie spre asta. Plus ca ar fi o alegere fortata, te duci acolo ca sa scapi de demonii de aici. Tot tre' sa ii infrunti la un moment dat.
Mai bine te apuci si faci oracole sau chestionare. Le dai barbatilor interesati de tine sa-l completeze. Si strecori pe acolo si intrebari idioate, ca sa testezi daca are simtul umorului ori ba. Daca il duce capul sau nu, caci nu poti fi amuzant daca nu ai un creieras mai dezvoltat. Si sa te asiguri ca fiecare chestionar sa aiba vreo 500 de pagini. Ii testezi si rabdarea si faptul ca daca intr-adevar te place, trece peste acest "obstacol". 
Si propun sa se construiasca un monument al barbatilor cazuti "la datorie", pe care sa scrie "Nu esti tu de vina, eu sunt." si, bineinteles "Ramanem prieteni." 
Ah, si daca te mai gandesti vreodata sa lasi de la tine, sa fii intelegatoare, bunul samaritean, martira si alte asemenea calitati, da-ti doua palme. Pentru ca NIMANUI nu ii pasa de lucrurile astea.

Amintiri din copilarie - part 1

     Cred ca am destul de multe amintiri de cand eram mica. Stiu ca ma fascinau oglinzile. Imi plac si acum, dar nu la modul narcisist. Ma uimeau ca puteam sa ma vad in ele si ca ma redau atat de fidel. Tin minte ca pe cand aveam vreo 2 ani, tata m-a imbracat intr-o rochita cu ratuste, care mie imi placea la nebunie, vedeam ratele alea si incepeam sa bat din palme de bucurie, si m-a dus la mama la serviciu. Lucra atunci la o cofetarie si cum ajungeam acolo toate colegele ei incepeau sa ma ia in brate si sa ma pupe. Si mie nu-mi placea asta :)) ma retrageam la mama sau la tata, care era mai aproape de mine si nu le raspundeam la afectiunea pe care mi-o ofereau femeile alea. Pentru ca erau niste straine pentru mine, nu le cunosteam, nu aveam incredere decat in ai mei. Orice persoana necunoscuta care se apropia de mine sa ma dragalaseasca pleca dezamagita. Doar daca imi placea mie de cineva, atunci ii aratam si eu ca mi-e draga. Chestie valabila si acum. Sunt pretentioasa cand vine vorba de prieteni, asa ca daca intalnesc persoane noi, mai intai le analizez, vad cum vorbesc, cum se comporta, incerc sa imi dau seama cum sunt si abia apoi ma "apropii" de ele daca eu consider ca sunt "demne" :)). 
      Asa, si acolo ma ducea sa salut toate angajatele, inclusiv pe cele care lucrau in laborator si aici imi placea mie cel mai mult, ca imi aratau cum fac prajituri si mereu imi dadeau eclere, chiar daca mi se topeau in mana pentru ca nu le mancam. Pe fetele care se ocupau de vanzare nu prea le placeam, fiindca de fiecare data cand veneam cu tata, incercau sa ma enerveze spunandu-mi ca mi-l fura. Si ele se amuzau extrem de tare si eu ma bosumflam si le ziceam ca "Nu,nu,nu!" si deveneam mai ales confuza, caci nu intelegeam de ce rade si mama cu ele de mine, in loc sa le spuna ca "tati e cu mami si ca ele sunt niste urate!". Turul cofetariei se oprea la biroul sefei, care pe mine ma cam speria, pentru ca era destul de masiva. Dar ei se pare ca ii eram extrem de draga si intotdeauna ma suia pe o masa, de unde eu incepeam sa imi balangam picioarele, amuzata fiind ca nu ating podeaua si imi dadea guma la lama, Juicy Fruit, care mie imi placea la nebunie, desi nu aveam voie sa mestec guma. Dar mama nu trebuia sa stie asta. 
     Ziceam ca ma fascinau oglinzile si ca tin minte foarte bine ziua aia cu rochita cu ratuste, pentru ca fix in acea zi venise un fotograf la cofetarie la mama si s-au apucat sa ma pozeze. Si am vazut eu atunci pentru prima oara OGLINDA. Nu ajungeam la ea, asa ca mama m-a luat in brate si ma uitam la mine, cea din oglinda, extrem de atenta. Ma uitam la ratele de pe rochie, ma uitam la ratele de pe rochie din oglinda. Ca sa vezi, erau identice! Ma uitam la mana, la degete, ma uitam apoi la cele din oglinda. Tot 5 erau, wow! Si am vrut sa testez, sa vad daca orice se oglindeste si am luat o bombonica si o tot apropiam de oglinda. Cum, se vede orice?! Asta da bizarerie! Cu greu m-am lasat dusa din fatza ei. M-au pacalit insa cand mi-au aratat borcanele imense, de vreun metru, din sticla, pline cu bomboane, jeleuri si caramele. 

     N-oi fi avand eu bunici sau rude la tara, dar nu am simtit lipsa. Bunica din partea mamei statea la curte in Bucuresti si era suficient teren. Atat de suficient, incat bunicul mereu aducea cate un animal ca vaca, porci, gaini, rate, gaste, curcani, ba chiar a adus o data un cal, spre disperarea bunica-mii, care numai de animale nu-i mai ardea sa aibe grija. Au avut inclusiv o capra. O chema Madonna, pentru ca era blonda :)) Ieseam cu ea in fatza portii si ma uitam la ea cum incearca sa pasca. Cel mai mult imi placea sa enervez curcanul, cantandu-i "Sac, sac, sac curcane, ca tu n-ai margele rosii c-ale mele". Fantastic cum isi infoia penele deodata si i se inrosea gatul si incepea sa a-glu-glu-glu! De gaste imi era frica, prea sasaiau la mine, erau cam agresive. Vaca. . . evident ca Joiana o chema si ma apropiam cu teama de ea, ca era cam mare pe langa mine.
      Pentru ca aveau o curte mare si pentru ca din aprilie pana in septembrie stateam acolo, apoi ma duceam la bloc la ai mei, in fiecare zi abia asteptam sa ies sa ma joc. Si jocul meu preferat era sa explorez gradina. O puneam pe bunica-mea sa-mi faca 2 sandvisuri, sa-mi dea niste dulciuri, pe care mi le indesam intr-o geanta, cautam un bat si dusa eram in "jungla". Erau vreo 3-4 randuri de vita-de-vie, deci da, mie mi se parea ca strabat o jungla. Erau si brazi si visini, nuci, corcodusi, ciresi, pruni, duzi. Flori nu mai zic: bujori, zambile, lacramioare, irisi, lalele de toate culorile, crini, trandafiri, narcise albe si galbene, asa ca pentru mine era o adevarata placere sa "explorez" toate tufele din gradina in cautare de melci. Pentru ca eu asta faceam, cautam melci. Si cand ii gaseam, incercam sa le fac case din frunze si crengi.
      Ce-mi mai placea sa fac. . . sa ma duc peste bunica-miu in atelierul de tamplarie si sa ma uit cum mobila prindea forma. Dar mai ales, sa ma bag in rumegus si talaj. Eu si porcii :)) evident, tot spre disperarea bunica-mii, ca trebuia sa ma schimbe si de 3 ori pe zi, ca eram plina de aschii de lemn. Dar cel mai mult si mai mult imi placea sa ma duc cu mamaie sa luam paine. Pentru ca niciodata nu luam doar paine. Vanzatoarea ma indragea tare mult si ma punea pe tejgheaua ei; pentru ca mai mereu eram imbracata in fusta (ca si acum dealtfel) si pentru ca imi placea mie melodia "Dansando lambada", ma punea sa dansez. Ma invarteam si eu de 2-3 ori si apoi ii umplea sacosele bunica-mii cu diverse dulciuri :)) Dar nu dulciurile ma incantau pe mine, ci covrigii aia care se dau la pomeni. Pentru ca luam cate 10 si ii puneam la mana, imaginandu-mi ca sunt bratari. Mda, se pare ca de atunci imi plac mie bratarile. Covrigii nu-mi mai plac :)) 
     Totodata, incercam sa decifrez mistere. Cum prindeam beciul deschis, cum intram acolo. Era destul de mare si nu ajungeam sa aprind lumina, dar pentru ca era afara, intram atat cat batea si soarele. Mai departe mi se parea ca era prea frig si prea intuneric si. . . clar Bau-Bau. Mai era o camera la etaj, mereu incuiata, pe care incercam mereu sa o descui, chiar daca nu era nimic acolo. Fiind singura casa cu etaj de pe strada, ma cocotam pe balcon si imi placea sa ma uit in zare. Si pentru mine, zarea era lunga. Mai era fantana. Care semana perfect cu cea din "The Ring", dar pe atunci nu aveam eu habar de asa ceva. Nu vedeai unde incepe apa, era destul de adanca si de intunecata, iar bunica-mea imi tot zicea sa nu ma aplec peste ea, sa nu cad, ca avea diametrul cam de vreo 2 metri. Dar ea vorbea, ea auzea. Ma aplecam fiindca de fiecare data cand ziceam ceva, ecoul imi raspundea. 

Lucruri clare

     

      Mie mi-e foarte clar ca in Romania trebuie sa moara cineva (cunoscut) pentru ca ceva sa incerce sa se schimbe. Ca intr-adevar sa se schimbe ceva nu stiu de ce e nevoie.

     Mi-e foarte clar si ca dupa o anumita varsta si mai ales dupa ce esti intr-o relatie de ceva ani, femeia imbatraneste mai repede decat barbatul. Si nu doar ca imbatraneste, parca se si prosteste. In sensul ca devine obsedata de viata de familie (desi de cele mai multe ori nu are una) si i se dedica total. Cade intr-un soi de altruism nociv. Adica sta mai mult in casa, frate! Desigur, barbatul are parte de iesirile lui constante cu baietii. (Chiar, n-am auzit nici un barbat spunand ca iese cu barbatii - doar cu baietii; presupun ca el se crede cu adevarat mai tanar). Si femeia refuza sa iasa, iar daca o face, iese doar cu barbatul. Nu se plictiseste de atata stat in casa? Cat sa stergi praful, sa aspiri si sa freci cada? Cata mancare sa faci? A, da, scuza-ma, totul trebuie sa fie perfect, la dunga, pentru cand vine el. Dar ghici ce? El nu observa ciucurii aranjati si periati de la covor. Nici faptul ca ai schimbat lenjeria de pat. Barbatul crede ca toate se intampla ca prin minune sau ca e asa tot timpul. Nu vede cand e ceva, vede insa cand acel ceva lipseste: camasa nu-i calcata, ciorapii lui sunt la spalat, nu ai facut de mancare si mai ales, unde i-ai pus papucii? De ce ii tot plimbi prin casa, femeia lui Dumnezeu si le muti locul? Ii iei singurul reper pe care-l are si pe care-l foloseste ca sa stie ca e in casa lui si nu a vecinului. Sau a vecinei.

     Mi-e foarte clar ca indiferent daca am net ori ba, tot la 5 dimineata ma culc. Ceea ce ma linisteste intr-un fel, caci asa imi dau seama ca nu sunt dependenta de mediul online, ci ca asa sunt eu, dezaxata. Nu ma pot culca devreme decat atunci cand sunt bolnava. In rest sunt atatea de facut: de scris, de citit, de invatat, de dus gunoiul, e si pisica. Mai sunt si eu. Manichiura nu se face singura, parul nu se coafeaza peste noapte si in mod cert atunci cand bat din palme de 3 ori, masa nu se pune singura ca in povesti. Iar in conceptia mea de om dezaxat, somnul este o pierdere de timp. Da, stiu ca tre' sa dormi ca sa functionezi corect si coerent si bla bla bla, DAR de ce e nevoie de atatea ore de somn ca sa . . . ? 

. . . filmele cu prosti.

     Si filmele sunt cat se poate de reale. Pentru ca si noi suntem reali si ne facem singuri scenariul. Regizori, cameramani, scenaristi. . . luam fiecare rol pe rand. Iar la fel ca si in filme, putem taia la montaj ce nu ne place si sa aratam "publicului" doar ceea ce vrem. Si vrem final de Hollywood, zambete, rasete, "Uite ce mult ma distrez, haha, ce tare, wow, super happy, feeling wonderful, awesome, amazing, loved, blessed". Pff.      Tragem de orice "kkt care straluceste mai tare" si il ambalam frumos, "Uite ce misto e, wow, super tare, perfect, n-ai mai vazut asa ceva, e deosebit, feeling special." Ca doar filmele trebuie si ele cumparate, nu? Deci facem si pe vanzatorii. Si vindem cui? Noua. Si ce vindem? Gogosi. Aici sau la pachet? Oriunde, aici, acolo, acum, maine. Si cu ce sa fie? Pai cu de toate. Ca noi le vrem pe toate, deodata. 
     Dar cand pui aparatul foto jos, zambetul nu persista. Si poate ca e bine sa iti faci poze cand razi, desi nu te simti fericit/a. 

     . . . feeling nothing. 
    *feeling ca-n filmele cu prosti*

Ce facem azi?

Pai stai, ca n-am auzit ceasul. 

O vecina se cearta la telefon. Ceva legat de Cornelia. Ca nu stie nimic. Si normal ca pe el nu-l intereseaza. N-am inteles prea bine, trebuia sa-i sun la usa sa ii spun sa urle mai tare.

Deviatie de "sepie".

De la Sibiu. Orice. Pentru ca orice e "de la Sibiu" e national, traditional, natural.

Astia de la stiri nu mai au subiecte. Cica "Saint Tropez"-ul lui Salam e mai ascultat decat cel original. Pai da, cred si eu. . . Pff.

Eu scriu pe blog. Tu scrii pe feisbuc. Da, stiu, you're "feeling awesome" with Gigi Duru and 23 others at "Acasica".

S-a stricat masina de spalat vase. Cuptorul electric. Ventilatorul din baie. S-a infundat o chiuveta. Geamul din dormitor are bazdaci, nu mai vrea sa se inchida. Stai si repara-le. O sa-mi iau brevetul de muncitor calificat in curand. . . Ca pe cele de cofetar, bucatar, licenta bed&breakfast mi le-am luat de mult.

Aia? O proasta. Se baga si ea-n seama. Mereu am urat numele ala. Bleah.

Se intuneca prea devreme. Nu-mi place. 
Unde e zapada? Y U NO snow?! Nu-mi place.
Pauza de publicitate. Nu-mi place.

E Ziua Internationala a Parfumului azi? Ca parca toti oamenii de pe strada si-ar fi turnat intreg flaconul de parfum pe ei. 

Mesaj. "Cred ca e de la Vodafone." Wow. Chiar e. La 2 dimineata!

13 ianuarie. O zi frumoasa de primavara.

Auzi ca cica timp de 3 nopti de acum incolo ce visezi e premonitoriu. Daca mai am vise cu unu' care vrea sa ma rapeasca pentru trafic de persoane si/sau de organe, e clar.

"Hip-hop adevaaaaaaarat!". Irina Loghin. Irina LogOut.

Zi plina, dom'le!

Amintiri pe umerase

Prea multe. Sunt prea multe. Da, le-am tot ordonat, am mai dat din ele, am mai si aruncat, le-am pus in cutii si mai mici, ocupa mai putin loc, tie ti se pare ca sunt aranjate ok, nu e nimic deranjant. . . Dar sunt prea multe. Haine, pantofi, genti, bijuterii, jucarii. Ma uitam azi la chestiile mele de plus. Nu sunt oribilitati si cu siguranta nu sunt luate din piata sau de la vreun hypermarket. Dar parca sunt prea multe. Am tot dat din ele si parca degeaba. Rafturile tot pline sunt. Si vreau spatiu. Nu stiu de ce vreau asta, ca nu am ce pune pe rafturi in locul lor. Si nu-mi spune "Carti". Ma gandeam sa fac un gest din asta nebun sa donez toate jucariile. Dar nu pot, ca ma gandesc (iar) apoi sa le pastrez pentru copiii mei. Dar ei nu se vor juca cu ele, vor sta pe "aifoane" si "aipoduri" si "ai ai ai!". Sa le duc la subsol? Si acolo sunt prea multe. Bleah.

Briz-brizuri, bijuterii. De care vrei tu. Din ce vrei tu. Cu ce vrei tu. 3 cutii. Nici nu le port. Pentru ca, exact, sunt prea multe. Si dupa ce ca stau juma' de ora sa ma gandesc cu ce sa ma imbrac, sa mai stau inca juma' de ora sa-mi asortez accesoriile? Nu, merci. Asa ca zac acolo. Am mai dat din ele, dar degeaba. Tot 3 cutii sunt. Si apoi ma gandesc, daca se iveste vreo ocazie in care am nevoie fix de perechea aia de cercei sau de bratarile alea? Evident ca "ocazia" aia nu se iveste niciodata :)) dar de ce sa risc?

Haine. Da, prea multe. Da, am tot dat din ele. Da, am lucruri pe care le-am purtat o singura data sau niciodata. Dar, ca si la bijuterii, daca vine vreo "ocazie"? Peste 60 de rochii. Zeci de fuste si de pantaloni. Bluze. Ce vrei tu. Ghici ce? NU le port. Pentru ca sunt prea multe si uneori e atat de frustrant sa deschizi sifonierul si in mintea ta sa stai sa faci toate combinatiile posibile si sa ai atatea haine incat sa nu mai stii ce ai. Asa ca ti se pune pata pe cateva obiecte vestimentare si doar pe alea le vezi in dulap si le porti de fiecare data, pentru ca preferi sa nu-ti mai bati capul. Macar eu nu voi spune niciodata ca NU AM cu ce sa ma imbrac, doar ca NU STIU cu ce. 

Pantofi, genti, curele, esarfe, costume de baie, caciuli, manusi, geci, paltoane. Farfurii. Pana si alea sunt prea multe. Oale, furculite, condimente, geluri de dus, sampoane, farduri, creme, parfumuri. 

Uneori am impresia ca in aceeasi casa cu mine mai stau vreo 5 persoane. Orice dulap ai deschide, e plin. Plin de lucruri frumos aranjate. Ca daca ar fi fost si puse haotic. . .  

Oare incerc sa inlocuiesc oamenii cu obiecte? Cred ca mi s-ar parea si mai pustiu prin casa daca nu ar fi atatea lucruri. Cel putin asa stiu ca acel castron e langa mine in fiecare zi, de dimineata (poate si la pranz) si seara. In el imi pun cerealele, in el imi incalzesc supa. Nu ambele deodata. Si poate ca e si o chestie legata de amintiri. Ursul asta mi l-au luat ai mei de Craciun in clasa a 9-a. Cizmele astea le-am luat cu mama dintr-un magazin din Unirea cand aveam 17 ani. Nu conteaza ca le-am purtat de 4 ori maxim. Cartile astea le-am cumparat cand am fost cu tata la Targul de Carte. Bijuteriile astea sunt de la bunica-mea. Rochia asta, ghici ce? Mi-a facut-o strabunica-mea. Setul asta de farfurii e de la o alta strabunica. Pantofii aia? Pfff, nu ai idee cate nopti au petrecut. Si tot asa. Nu te gandi acum ca indiferent de starea lucrurilor, eu le pastrez. S-au stricat, rupt, decolorat, sfasiat? Le arunc. Dar ideea e ca incerc sa am grija de ele, pentru ca eu nu ma imbrac in haine, nu ma incalt cu pantofi, nu ma dau cu parfum si nu port accesorii. Toate astea sunt amintiri si nu vreau sa le uit prea curand. Vreau sa le "port" cat mai mult :)

"doomiipaispe"

     S-a schimbat anul. Si ca de fiecare data cand se schimba, vrei sa schimbi si tu ceva: pe tine, pe cei din jur, relatia cu ai tai, cu prietenii, cu prietenul/prietena, sa mananci mai sanatos, sa te apuci de sala, sa nu mai pierzi atat de mult timp pe feisbuc, sa, sa, sa. . . Desi ai mai incercat sa realizezi cele de mai sus si in anul care a trecut, spunandu-ti ca "De maine." De maine adica "De luni." De luni, dar nu asta care vine, cealalta luni. Mai bine "De luna viitoare." Si tot asa, te minti pana trece anul. Iar deseori, faptul ca o seara ar trebuie sa-ti schimbe viata in bine la 360 de grade nu iti aduce suficienta motivatie pentru un an intreg pe care il ai in fatza. Asa ca ce e de facut? Cel mai bine este sa fii sincer/a cu tine insuti/insati si sa nu te incarci cu mai multe obiective de atins decat crezi tu ca poti indeplini. Priveste in urma. Cate ai realizat in anul trecut? 2-3 lucruri? Mai multe, mai putine? Nu conteaza. Adauga pe lista ta de prioritati inca un lucru in plus fatza de cate ai indeplinit in 2013. Cred ca e mai realizabil asa. Si mai putin coplesitor. Iar daca ai vrut sa faci ceva si nu ti-a reusit, incearca si anul acesta. Si la anul daca nici in 2014 nu ai avut noroc.
     Eu nu vreau sa schimb nimic. Serios. Pentru ca lucrurile se vor schimba de la sine. Timpul trece, nu poti controla tot. Finalmente lucrurile se VOR schimba, pentru ca ar fi imposibil sa stagneze. Nimic nu stagneaza, totul se misca :)) Cred ca tot ce vreau sa spun este ca nu imi voi bate capul sa schimb ceva. Voi lua fiecare zi asa cum e si ma voi bucura de ea. Daca vor fi si zile nefaste, atunci voi incerca sa invat ceva de acolo. Da, evident ca si eu mi-am stabilit niste obiective. Si ele depind doar de mine sa le indeplinesc. Nu de alinierea planetelor, nu de Marte retrograd care face poarta-n casa cu Jupiter, nu de faptul ca afara e soare ori ba. Doar de mine. Desigur, si sprijinul celorlalti conteaza atunci cand poate voi avea impresia ca o iau pe aratura si ca increderea in mine scade. Si atunci tu trebuie sa vii si sa imi spui: "Eh, da' ce, tu esti proasta, nu stii sa faci? Revino-ti! zbang-zbang!" :)) si gata, moralul va fi restabilit. 
     Oricum, eu stiu ca va fi un an frumos. Pentru ca asta imi doresc si atunci cand imi doresc ceva, asa va fi. Si ca toate visele se vor indeplini. Tocmai pentru ca nu sunt vise, sunt obiective realizabile. 
     Ce am realizat in 2013? Multe. Destule. M-am surprins pe mine insami.
     Trebuie sa oferi ca sa primesti, dar nu trebuie sa vrei sa dai doar ca sa primesti si tu la randul tau. Ofera doar pentru ca iti place sa ajuti, sa faci bine. Nu te gandi la recompensa, asta e total gresit si nu te face o persoana mai buna.
     "Tine minte 3 cuvinte:" Optimismul invinge intotdeauna. Da, este usor sa fii optimist/a cand toate iti merg bine. Dar este si mai usor sa-ti pierzi optimismul cand lucrurile incep sa se clatine. Insa trebuie sa te gandesti ca nu toate lucrurile sunt roz si au termen nelimitat. Este normal ca lucrurile sa se mai clatine din cand in cand. Atunci ai nevoie de optimism mai mult ca oricand. Este doar un obstacol si trebuie sa il depasesti, pentru ca poti. 
      Nu sunt o persoana egoista, asa ca impart cu tine gandurile mele bune, vreau sa fii si tu fericit/a, sanatos/toasa, puternic/a si bineinteles, iubit/a. La multi ani! :)

Cu siguranta.

Uneori trebuie sa spui "Nu" ca sa primesti un "da. . .", si ala cu juma' de gura. 
Ai crede ca. . . , dar nu.
(Nu, atat am avut de zis/scris).

Amintiri cu Mona din epoca de club I

M-am gandit ca pana o sa am nepoti o sa am Alzheimer, asa ca mai bine scriu de pe acum acele amintiri pe care o sa vreau sa le povestesc dar nu o sa mi le mai aduc aminte.
A fost odata ca niciodata si or mai fi si acum, dar mai rar asa, doua zuze. Sa le spunem Isa si Mona sau MonaLisa, tot aia era pentru noi. Eram la liceu, clasa a X-a, cand ne-am zis ca astfel nu se mai poate, trebuie sa iesim si noi intr-un club sa vedem care-i faza. De strabatut centrul, Mc-ul si KFC-ul de la Romana ne saturaseram. Si de Dr. Taberei. Plus ca de la atata fast-food puseseram pe noi niste kilograme in locuri in care nu ne-am fi dorit.(Acum nu te gandi ca eram obeze). Si pentru ca noi eram anti-miscare si mereu spuneam ca suntem in acea perioada a lunii cand aveam orele de sport, am zis ca cel mai bine slabim dansand. Deci alergam dupa mai multi iepuri si vedem noi ce prindem.
Evident ca unde-s doua blonde merge si a treia, asa ca ni s-a alaturat inca o zuza, sa-i spunem Laura. Cum sa facem sa iesim de nebune? Ne-am convins  anuntat parintii ca e ziua unei colege. Asta prima oara, ca dup-aia nu am mai avut stress. Iar cand se nimerea sa fie vreuna din noi singura acasa, normal ca fiecare aducea cu sine placa de par, vreo 5 bluze, toate fardurile, parfumuri, alte farduri si. . . farduri. In toata casa era o vanzoleala continua, un du-te vino dinspre baie spre dormitor si viceversa. Adica drumul de la oglinda spre sifonier, ca sa ne intelegem. Pe ritmuri de melodii diverse era mai mare dragul sa ne privesti cum ne agitam toate in chiloti si sutien. Mergeam in baie, ne dadeam cu pudra si fond de ten, mai mult asa, ca sa nu ne ceara buletinul si sa ne lase sa intram in club, apoi fugeam in dormitor, trageam cate un dres pe noi, iar fuga in baie - tencuiam ce mai era de tencuit pe fatza, inapoi in dormitor unde ne puneam o bluza de trening ca ne lua frigul, ne faceam unghiile, iar - in baie sa ne facem parul. Normal ca oja aia nici nu era bine uscata si trebuia sa le refacem. Laura avea un obicei de care nu s-a despartit nici pana in ziua de azi: intai se machiaza apoi se spala pe dinti si evident se mai da cu fond de ten dupa, ca na. . . 

"- E bine cum m-am machiat?
 - Nu, prea mult roz. Mai pune negru sa te lase in club.
 - Acum e bine?
 - Nu dom'ne, mai mult negru!"

Normal ca fardul negru ajungea sa fie fard de obraz pana la urma, dar remediam situatia inainte sa iesim pe usa. Ne dadeam jos bluzele de trening si votam cu ce ne imbracam. Fusta de blugi? Da, deci toate 3 in fusta de blugi. Bluza decoltata, asimetrica, cu voal, neagra? Da, bun, asa ramane. Nu eram noi pe atunci cu rochii si pantofi cu toc. Oricum, ne diferentiam una de alta prin faptul ca Laura era mereu in roz, Mona in negru si eu in restul paletei de culori. Nu toate odata :)) macar atat. 

La inceput, adica primul an, hai poate doi, cand ieseam, nu beam alcool. Deloc. Noi chiar ne duceam sa dansam. Si atunci am descoperit noi toate mixurile tari si muzica electro si incercam sa retinem versurile din melodiile pe care le punea Dj-ul si cum ajungeam acasa fuga pe Google si pe Odc sa le gasim. Eram cool, ce stii tu? Numai oamenii marfa ascultau muzica asta. Pentru ca toata seara o tineam pe apa plata (fara lamaie) si cola, rezistam pana la 5-6 dimineata cand se inchidea clubul. Eram extrem de fascinate de cum intram seara, pe intuneric si ieseam dimineata, la rasarit, pe lumina. Si mai auzeam si cantecul vrabiutelor, dar asta am inceput sa observam cand deja aveam dezlegare la alcool si ieseam razand (na, cum altfel?) pana la un taxi. 
Ceea ce ne placea cel mai mult era sa luam oamenii la dans. Noi eram mereu cele care incepeau sa faca hora, trenuletul, sa danseze lambada, ba tin minte ca o data, cand eram doar cu Mona, i-am zis sa dansam in cerc, sarind de pe un picior pe altul. Si chiar asta am facut, ceea ce a generat o discutie intre cativa tipi care venisera cu iubitele lor si. . . :
"- Uita-te ma la fetele astea cum se distreaza si alea ale noastre stau ca proastele pe canapea si beau cu paiul dintr-o doza de Fanta!"

Dupa care am descoperit boxele. Si apoi, in orice club mergeam, daca vedeam o boxa, clar ne suiam pe ea. Era chiar bine acolo, la inaltime. Aveai loc sa dansezi, nu te inghesuia nimeni, nu aveai treaba cu nimeni, eram in lumea noastra, pe boxa. Dupa care am descoperit barul. Si apoi, in orice club mergeam, ne suiam pe bar. Era mai greu sa-ti tii echilibrul printre paharele oamenilor si uneori riscai sa dai cu capul de tavan, dar niciodata nu a cazut vreuna dintre noi. (Acum nu te gandi ca ne suiam pe boxe si pe bar si incepeam sa ne dezbracam si sa aruncam cu sampanie/apa minerala una pe alta). De obicei incepeam sa ne cocotam atunci cand clubul devenea prea aglomerat. Si toata lumea era extrem de binevoitoare cu noi. Ne ajuta sa ne urcam, ne ajuta la coborare. Rari serile in care nu se gaseau baieti sa ne faca rost de un taxi. Si asta era dragut pentru ca nu ne stresa nimeni cu numere de telefon, id-uri, hei papusa, replici si vrajeli ieftine. Nu ca acum, cand toti parca sunt loviti de streche si in calduri. 
Iesind atat de des in acelasi loc, sa ii spunem Twice, normal ca ne-am imprietenit cu bodyguarzii, cu barmanii, cu Dj-ul. Ce-l mai innebuneam pe Dj de cap. . . 

"- Auzi, n-ai si tu melodia asta cu. . . ?
 - Pune si tu melodia aia. . . 
 - Dar cine canta melodia asta? Stai sa notez.
 - Nu danseaza nimeni, schimba ritmul, pune-o p-aia cu. . . "

Daca cineva devenea prea insistent pentru ca era extrem de beat si nu mai intelegea limba romana, o scoteam noi la capat. Deseori le spuneam ca prietenii nostri sunt la bar sau la baie. Sau mai erau astia care nu te puteau aborda din fatza, trebuiau sa te abordeze din spate si tu ca proasta ar fi trebuit cica sa stai, sa te bucuri si sa-l lasi sa se frece de tine, dar si tu de el :)). Asa ca eram extrem de vigilente si cum vedeam un astfel de "spartan", imediat plecam din acel loc, tragand zuza respectiva puternic de mana si uitandu-ne urat la el. Oricum, incidente mai neplacute de atat chiar nu am avut niciodata. Si deja stabilisem de acasa ca Mona e bodyguard-ul nostru. Trebuia doar sa se infoaie.

Amintiri sunt multe, dar prima parte o s-o inchei cu una scarboasa. Deci daca mananci sau esti slab de stomac, te poti opri aici din citit.

Acum vreo 3 ani, fiindu-ne dor de serile nebune in care ieseam doar noi fetele, ca fetele, am planuit cu Mona ca intr-o joi sa iesim in "Twice", transformat in Kulturhaus. Sa vedem si noi ce s-a schimbat pe acolo si evident, sa iesim doar sa dansam, pentru ca amandoua eram intr-o relatie si chiar daca nu, nu intr-un club gasesti "boifrend matirial". Ajunse in aceasta locatie, clubul fiind aproape gol, ne-am bucurat, am batut palma si toata seara am tinut-o pe vodka si suc de portocale. Trecusera deja niste ani de cand ne imprieteniseram cu alcoolul si stiam cum se bea, ce nu se bea, de ce sa nu amesteci. Motto-ul nostru dupa care ne ghidam cand eram la limita dintre "Ma simt bine" dar o sa "Ma simt rau" daca mai beau ceva, era: Vinul dupa bere e placere, berea dupa vin e un chin. (Acum nu te gandi ca eram alcoolice). Dupa melodia "Saniuta fuge, nimeni n-o ajunge", am zis ca mai bine fugim sa ajungem noi acasa decat sa mai auzim asemenea versuri proaste.
Pentru ca afara era iarna, deci frig si in taxi prea cald, mai mult decat evident ca mie mi s-a facut rau si cum ne-a lasat taxi-ul in fatza blocului meu, m-am si oprit la primul copac. 

"- C***e, ai facut risipa la bautura, hahaha!
 - Nu este adevarat, sa stii ca am vomitat doar sucul de portocale, nu cred ca era de calitate. Hai sus!"

Sus, ne aruncam hainele, ne bagam in pijamale, Monei i se face foame. Ma impleticesc si ma impiedic de pisica (ori invers) pana la frigider, ii aduc rosii, branza, salata de vinete, ardei copti, i le trantesc pe pat, ii urez sa nu i se faca rau, dau sa ma bag la somn. Dar totul se invartea si vazand-o pe Mona ca mananca tolanita ca romanii din Antichitate si sprijinindu-si capul cu mana dreapta, cu mana stanga se chinuia sa tina furculita sa nimereasca rosiile care fugeau din farfurie si cum se uita intr-un punct fix, mi s-a facut rau. Ai mei fiind acasa, nu ma puteam duce la baie, ca nu vroiam sa-i trezesc in zgomote de. . . Asa ca deschid larg geamul de la camera si colorez zapada in portocaliu. De la sucul de portocale. Ma bag in pat, Mona isi trage si ea patura peste cap, cand sa gasesc o pozitie in care parca nu se mai invartea totul atat de repede, i se  face rau Monei. Evident, deschide si ea larg fereastra si coloreaza zapada in verde, rosu si portocaliu. Ne repregatim sa adormim; acum nu se mai invartea, dar amortisem pe partea aia asa ca trebuia sa ma intorc. Mare greseala. A inceput iar sa se invarta. Iar mi s-a facut rau. Iar am deschis geamul. Iar am inceput sa colorez. Iar ma bag la loc in pat. Adorm. Ma trezesc. Monei i se facuse rau. Fuga pe geam.

"- Ah, sa-mi bag pla in salata de vinete!
 - Ti-am zis sa nu mananci din aia ca e prea grea. . ." bla bla bla. Incercam eu sa-i tin Monei teoria mancarurilor grele in timp ce ea isi varsa efectiv sufletul pe marginea geamului apartamentului de dedesubt.

Adormim. Si Mona ma ia de mana si incepe sa ma zgaltaie.

"- Dormi? Ti-e rau?
 - Ce? Hai c***e, abia adormisem, nu mi-e rau.
 - A, credeam ca ai zis ca ti-e rau.
 - Ai visat."

Moment in care m-am dat jos din pat pentru ca mi se facuse rau instant. Daca nici asta nu-i iubire, atunci cand visezi ca unei persoane dragi ii este rau sau urmeaza sa-i fie si tu o previi, atunci nu stiu ce este :)). Iar pe geam, aceeasi distractie. Deja ma gandeam sa adorm la fereastra, ca ma plictisisem de cate ori vomitasem. Dar pentru ca Mona urla ca ii e frig, sa inchid fereastra si sa vin naibii in pat, asta am facut. Si adormim. Pana cand (nu, de data asta nu mai vomita nici una) se aude un zgomot ca si cum cineva ar bate in ceva metalic. 

"- Ce-a fost asta?"

La care eu, in ameteala mea:

"- Ah, ce sa fie. . . e. . . e papagalul!"
"- Ah, bine!"

Si se intoarce pe partea ailalta si adoarme. Fac si eu la fel.
Ne trezim pe la un 10, ne uitam una la alta si ne pufneste rasul.

"- E papagalu', nu? Ahahahaha!"

De fapt, nu fusese nici un papagal. Nici nu aveam cum sa fie unul, pentru ca saracul meu papagal murise in urma cu vreo 5 ani. Iar zgomotul care s-a auzit semana cu cel pe care-l facea cand dadea cu ciocul de colivie ca sa-l scot afara. Insa era doar pisica ce se suise pe calorifer sa stea la caldura.