Statuile starnesc admiratie si nu iubire

Ma imbrac colorat dar asta doar pentru ca in interior e un vid. E gri. E acelasi gri pe care il au statuile. Si eu, ca si ele, par foarte vie si animata, in miscare, insa si eu, ca si ele, sunt doar o statuie. Nu am nimic de oferit. Si nici nu vreau. Imi accept starea. Nu ma complac in ea, nu ma plang de ea, o accept. E parte din mine acum, in perioada asta. Se va termina cand voi face pace cu mine insami. Nu cu lumea. Nu am nimic cu ea. Starea de statuie e instinctul meu de supravietuire. De-a lungul timpului, de cate ori lucrurile s-au complicat si nu tinea de mine sa le rezolv in totalitate, sentimentele si emotiile mele isi dadeau shutdown. Asa si acum. Si sunt recunoscatoare pentru asta. Altfel as fi avut 10 pisici si toate imaginare caci nu cred ca m-ar fi lasat cu ele la spitalul 9 :)) Pot fi cat se poate de obiectiva in perioadele mele de statuie emotionala. 

Nu e deprimare, nu e tristete. Ti-am spus ca nu e nimic acolo. E un fel de "vreme trece, vreme vine", eu raman la toate rece. Nu ma inchid intre 4 pereti cu o tona de inghetata ca in filmele americane proaste, nu imi beau mintile. Incerc sa le las sa se aseze. Incerc sa inteleg. Si cand m-am oprit cu firul asta al intelegerii caci lipsesc date esentiale si eu nu le detin, ma opresc. Nu mai presupun, nu mai emit ipoteze, nu. Ma opresc. M-am oprit. 

Inteleg oamenii si pot empatiza cu ei. Ma enerveaza insa lipsa lor de reactie. Sau mai degraba intarzierea ei. Apare chiar si dupa ani de zile. Si eu cum sa reactionez acum? Ce sa mai fac dupa atata timp cu informatiile si sentimentele pe care le cautam atunci? S-au transformat in cuvinte goale pentru mine, nu-mi produc nici o tresarire. Sunt doar o validare a faptelor de altadata, o confirmare a faptului ca am avut dreptate. F*ck this sh*t! Nu m-a interesat niciodata sa tin scorul si sa cantaresc dreptatea, cat am gresit eu, cat ai gresit tu. 

Si eu ce sa fac acum? Imi dau shutdown caci sunt prea multe sageti aruncate din toate partile. Si iesim cat mai des ca sa re-uitam. Si nu ascultam melodii triste sau cel putin, beat-ul sa fie vesel, versurile. . . eh, ne facem ca nu ne regasim acolo. Ne ascundem printre marea de oameni necunoscuti de pe strazile orasului, privim luminile ce se oglindesc noaptea in Dambovita si speram doar sa nu ne oglindim si noi acolo. Nu ne-ar placea ce am vedea. 

Poate ar fi mai bine daca am veni cu un set de instructiuni, cu o eticheta care sa-i atentioneze pe ceilalti. Dar cine naiba citeste etichetele?! Si desi instinctul iti spune ce nu e bine si ca e ceva dubios acolo, tu te incapatanezi si continui sa incerci. Mda, f*teti tu creierii ca altceva mai bun nu ai avea de facut. Si oricum nimeni nu vrea sa si-i f*ta cu tine. 

Si nu mi-e frica decat de faptul ca starea de statuie ar putea deveni permanenta. 

Cel mai prost cuvant

"Sinceritate". Imediat ma gandesc la faptul ca persoana din fata mea minte sau omite sa spuna ceva daca insereaza un "Sunt sincer/a acum", "Vorbesc cat se poate de sincer" si mai ales un "Vreau sa fiu sincer/a cu tine". Caci daca ai zice adevarul (pana la capat) nu ai simti aceasta nevoie de "sinceritate". Oricum, eu nu am nevoie de sinceritatea asta a ta. Pentru ca o citesc imediat, dinainte sa aud cuvintele. Ti-o citesc in ochi, pe buze, in gesturi. Dar te las sa continui, sa turui despre cum crezi tu ca stau lucrurile. Lucrurile stau extrem de prost ce-i drept, dar nu pari sa observi asta. Aici aplici gresit "Go with the flow!". Aceste vorbe nu se folosesc decat la misto, cand iesi cu prietenii sa bei si o tii din bar in bar. 

"Sinceritate" - nu aduce decat vesti proaste, situatii idioate si intrebari ridicole. Suna mai urat decat "Trebuie sa vorbim". Nu am intalnit pe nimeni care sa inceapa cu "La modul cel mai sincer acum" si sa imi spuna cat de bine si de fericit se simte. Nimeni. Niciodata.

Nu dau doi bani pe sinceritate daca eu nu o cer. Nu vreau sa stiu dramele altora, nu vreau sa stiu ce ii framanta noaptea, nu vreau sa stiu nimic trist despre viata lor. Decat daca imi sunt persoane dragi si ii pot ajuta cu ceva. Dar nu imi impuia mie capul cu problemele tale "existentiale" pe care eu consider ca singur/a ti le creezi. Mai ales daca iti dau solutii. Si tu le ignori. Si te incapatanezi in "sinceritatea" ta. Eu le am pe ale mele. Nu mai am rabdare, timp si energie sa fiu dadaca pentru persoane care efectiv habar nu au pe ce lume traiesc, se plang incontinuu si nu stiu ce vor. Am tot facut asta. Mi s-a luat. E munca de Sisif. Si pana nu se dau ei cu capul de prag degeaba incerci tu sa le arati realitatea. Sincer acum. Vreau doar partea frumoasa sa-mi fie aratata. Partea urata o vad si singura. O intuiesc, stiu ca e acolo. Cand o sa te intreb despre demonii tai atunci o sa stii ca-mi pasa. Si atunci vom face cunostinta oficial. Ti-i voi prezenta si eu pe ai mei. Si-ti vei da seama ca partea frumoasa cantareste mai mult decat cea urata si nu vei mai fugi. 

Cuvantul asta e o arma. Te loveste cand nu te astepti. Iti da falsa impresia ca persoana aia chiar e sincera cu tine, s-a deschis in fata ta, te simti chiar si prost ca te-ai ferit sa faci si tu asta. Opusul sinceritatii? Intuitia. Sinonim cu sinceritate? Falsitate. 

Si nici "ok" nu e atat de ok. Sictir mai mare nu exista si nici ironie atunci cand il folosesti. Mai ales insotit de un smiley face. Un cuvant total sec, nu-mi zice absolut nimic. Decat ca nu ai imaginatie. Si in "Facebook" exista ok. Dar feisbucul numai ok nu e. Il iei prea in serios. Vorbesc foarte sincer. #sodeep

Oamenii sunt sinceri cand beau. Si asta e foaaaarte "ok". Ugh.

Si cat dureaza "OK"-ul ?

Oamenii vin si pleaca. "Condoleante" pentru pierderea suferita! Pentru ca asa vezi acum lucrurile, in negru, fum si gri. "Regrete eterne" fata de o relatie ce nu isi mai avea rostul. Ramai ancorat in amintiri si asta e trist. Cine trebuie sa plece, pleaca si cine trebuie sa ramana langa tine, o va face. Dar uneori trebuie sa vina altcineva. Nu sa ii ia locul si nici sa iti umple golul. Lucrurile nu functioneaza asa. Nimeni nu vrea sa fie pe post de inlocuitor pentru cineva care te-a ranit. Nimeni nu vrea sa incerce sa umple golul pe care il ai ca apoi tu sa ii spui ca a esuat si ca tot la persoana de dinainte te gandesti. Nimeni nu vrea sa isi uneasca suferinta cu a ta si sa plangeti unul pe umarul altuia, crezand ca din cenusa asta de sentimente va renaste o pasare Phoenix, o iubire ca-n povesti. Nu, nu, nu. Nimeni. Pana nu esti tu ok cu tine insuti/insati nu ai cum. . . 

Si oricum ti-e frica. . . Ti-e frica de final desi nici nu a inceput. In mintea ta iti pui deja bariere ce crezi ca nu vor fi trecute pentru ca altii au esuat. Si cum sa incepi ceva daca in cap ti se deruleaza un mare "The end"? Nu lasi lucrurile in pace, te agiti, vrei sa descoperi cat mai repede acele defecte care tu stii sigur ca inevitabil vor duce la un sfarsit. Si toate astea se lupta uneori cu cate o tresarire ca "Nu, nu va fi asa acum", dar acest gand nu prea are sanse de castig. Si de aceea pentru fiecare doi pasi facuti in fata, unul e inapoi, pentru echilibru. Ai impresia ca e plasa ta de siguranta, ca e ca si cum ai putea spune "Just kidding" si lumea chiar sa te creada. Lucrurile nu stau asa. Lucrurile nu merg asa. Lucrurile se intorc asa intr-un stadiu in care iti dai seama ca toti au creierii varza. Uneori te simti si prost pentru ca tu ai psihicul mai tare si ajungi sa te intrebi daca nu cumva esti tu o persoana prea rece, insensibila. Dar cand oamenii pleaca, ce optiuni ai? Te duci dupa ei? E cea mai rationala chestie sa NU faci asta. A plecat, nu te mai vrea. Si ce te faci daca se intoarce? Pai. . . a plecat, nu il/o mai vrei. Pentru ca ciorba reincalzita e fiarta si te frigi. Si oricum altcineva a venit. Si e ok. Si tu esti ok. Nu poate concura cu amintirile voastre dar nici nu trebuie sa faca asta. Vrei altele noi. E toxic sa vrei sa recreezi o amintire cu altcineva. O stare insa, da. Pentru ca starile si sentimentele sunt universale. Un zambet e tot un zambet si in prezent si in trecut. Bucuria la fel. Si afectiunea. Toti tanjim dupa asa ceva. Dar nu ne dam seama ca e necesar sa daruim ca sa primim. E o chestie de baza dar o uitam adesea. 

Parfum de tei

     Imi place sa ma prinda 3-4 dimineata, sa deschid geamul si sa ma pot uita pe cer. Ma cam chinui sa vad cerul, caci e "cutia aia de chibrituri" de 8 etaje fix in fata mea. Dar e ok, macar il pot zari. Si e racoare afara si aerul pare curat, desi tu stai in Bucuresti si stii foarte bine cat e de poluat de fapt. Dar nu iti pasa. Pentru ca te uiti la stele si pe moment este tot ce ai nevoie. Iar parfumul de tei castiga in fata oricarui parfum de marca. (Oare de ce n-or face parfum cu esenta de tei?). Si Kiwi the cat e pe geam, langa tine si urmareste atent orice sunet de pasare aude prin copaci. "Nu stiu, Kiwi, sa-ti spun ce pasare e aia. Daca "dau" cu Shazam, imi zice el ce e? Pasarea maiastra". 

     Si astepti sa se faca 6 dimineata sa se deschida magazinul care a fost odata nonstop din spatele blocului, ca sa-ti iei o cafea, pentru ca nu stii sa faci o cafea. Pentru ca tu nu bei cafea, asa ca iti iei de fapt cioco-moco-coco-orinoco flower. Si-o apa la 2. Plata, ca stii ca cea minerala favorizeaza pietrele la rinichi. E si normal, scrie si pe ea ca e minerala, deci clar are minerale, deci clar - pietre. De moara. Pe care le tarasti cu tine de la magazin pana inapoi, acasa, dar macar te bucura teii aia care sunt si pe stanga si pe dreapta, infloriti. Mamaie facea in fiecare dimineata ceai de tei. Chiar si vara. Poate d-aia am fost un copil linistit. Chiar, am fost un copil. Ce vremuri! Uneori ma gandesc, de pe la ce varsta incepi sa prezinti "traumele" vietii de adult? Cand se formeaza cicatricile? Eu intr-un fel, am noroc, nu constientizez ce se intampla atunci cand se intampla, nu vad rana deschisa, vad direct cicatricea. Si asta "suge". Pentru ca trebuie sa incep sa o zgandar pana ce se face rana din nou. Caci doar asa pot pricepe ce s-a intamplat. Deci nu, nu am noroc. E ceva ce doar imi spun mie ca sa ma faca sa ma simt mai bine. Stiu ca nu functioneaza, dar tot trebuie sa fie spus acolo. E precum chestia aia, daca ridici colturile gurii, automat zambesti. Nu e un zambet pe bune, e tot ceva ce faci ca sa te simti mai bine, dar asta chiar functioneaza. Da, doar pe moment, insa "pe moment" e tot ce ai nevoie. Pana cand iti dai seama ca "pe moment" a fost motto-ul vietii tale. Si atunci nu mai vrei un "pe moment". Vrei un "permanent". Si nu unul obtinut la coafor. As vrea sa miroasa a tei tot anul. Poate asa ar fi pace si armonie. 

     Uite, e senin cerul. Cred si eu, la cat a plouat azi. Cerul senin pe timp de noapte e mai frumos decat cerul senin ziua. Ziua nu poti vedea stelele, noaptea insa da. Stii ca sunt acolo, dar cu ce te incanta daca nu le vezi? Pentru ca asa suntem noi, preferam sa credem in ceva ce vedem. Iar cand nu vedem, sa ni se demonstreze ca e acolo. 

     Voi incheia cu un citat clasic: "FLORI DE TEI, E POVESTEA EI/ IMAGINEA LUI RISIPITA PE ALEI" - ANDRE, "FLORI DE TEI".

     Mai scapa si Kiwi uneori pe tastatura si mai apasa pe cate un Caps lock.

Nu suporta grad de comparatie

   Nu poti iubi mai mult sau mai putin. Nu exista "Te iubesc mai mult" decat in prima zi cand am recunoscut intai fata de mine ca te iubesc si abia dupa o vreme ti-am zis si tie. Nu exista "Te iubesc mai putin" acum dupa tot ce s-a intamplat. Daca e "mai putin" inseamna ca nu mai e deloc. Iubirea nu poate fi mai multa sau mai putina, doar exista sau nu.

    De ce nu poate fi "Te iubesc" pur si simplu? De ce trebuie sa o masuram, sa o cantarim, sa vedem a cui iubire e mai mare, cine a lasat cel mai mult de la el? Fiecare vede iubirea in alt mod, dar nu-i spune si celuilalt ce inseamna asta pentru el/ea si desigur si asteptarile difera. Ma astept sa ma iubesti asa pentru ca astfel consider eu ca e iubire. Si cand asteptarile nu coincid si nu se intalnesc, intervin frustrarile si reprosurile si certurile. Si asa ajungi la concluzia eronata ca de fapt nu a fost niciodata nimic acolo. Si ca te-ai implicat, ai investit timp si sentimente si uite, nu s-a concretizat nimic, s-a ales praful. Iti faci si o lista cu lucrurile pe care le-ai facut si-ti promiti solemn sa nu le repeti in alta relatie, desi lucrurile alea erau bune. Nu te mai implici, nu o sa te mai intereseze, nu mai lasi tu atat de la tine, nu mai mergi pe incredere. Deci, practic, doar cealalta persoana va fi intr-o relatie cu tine, tu vei fi doar de forma. Abia cand vei simti ca iubirea ei o va coplesi pe a ta, te vei relaxa si tu si vei accepta sa fii acolo cu totul. Altfel nu. Nu mai pui tu botul, nu vei mai fi "prost".

   De ce facem din iubire ceva egoist? Te iubesc pentru ca esti acolo, pentru ca avem amintiri comune, pentru ca am "investit" in tine. Te iubesc pentru ca trebuie sa ma iubesti si sa-mi oferi aceleasi lucruri, ba poate mai multe decat iti ofer eu. 

   De ce nu putem spune celei mai bune prietene ca o iubim? Si nu ca o iubim pentru ca a venit langa tine atunci cand ai inceput sa plangi si te-a luat in brate si a incercat sa te consoleze spunandu-ti "Nu esti tu de vina, el e, toti barbatii sunt porci!" - fraza standard cand incerci sa iti faci prietena sa se simta mai bine. Si nu ca o iubim pentru ca ne-a ajutat, pentru ca ne-a sustinut, pentru ca ne vrea binele. Doar ca o iubim pur si simplu, pentru ca ne-a intrat la suflet, pentru ca o placem si cu bune si cu rele si pentru ca o acceptam asa cum e. Pentru ca avem ce admira, pentru ca avem ce invata de la ea. 

   De ce nu putem spune "Te iubesc"? Ne stau cuvintele in gat? Ce se schimba daca o spui? Nu mai rasare soarele a doua zi? O sa vina cutremurul ala mare de care ne temem toti? Crezi ca dezamagirea nu va mai fi la fel de mare daca ii vei spune? Pentru ca indiferent daca va stii sau nu si te va dezamagi la un moment dat, tot vei suferi. Nici suferinta nu suporta grad de comparatie. Si ea exista sau nu. Cum treci peste ea face diferenta. Ca te tine o zi, ca te tine doua luni, tot suferinta e. La fel si cu iubirea. Ca te tine o zi, ca te tine doua luni, tot iubire e. Asta ai simtit tu atunci, in fractiunea aia de secunda, ca e iubire. 

   Avem tendinta sa numim "proasta" acea persoana care iubeste pur si simplu, neconditionat, care nu are asteptari din partea celuilalt, care nu cere dovezi. "Pai cum adica, e proasta daca sta asa in relatia aia si nu primeste mai nimic." Nu-i adevarat. E lasata sa iubeasca, asta-i motivatia ei, iubirea nu-i este refuzata. (Nu ma refer la relatiile abuzive, pline de scandaluri si violenta, caci atunci, da, chiar e proasta). Nimic nu e mai dureros si mai frustrant decat sa vrei sa iubesti pe cineva si sa nu fi lasat sa faci asta. 

   Iubim pentru ca avem nevoie sa iubim. Nu iubim ca sa fim iubiti. Relatiile nu inseamna schimburi, nu inseamna satisfacerea nevoilor personale de catre altcineva. Cand o sa inteleaga asta fiecare om, abia atunci va fi "precum in cer asa si pe Pamant". Dar pana atunci mai suntem putin egoisti. Deci spune-mi ce-mi dai ca sa stiu ce-ti ofer. Altfel nu, nu mai pun eu botul, nu o sa mai fiu "proasta". Pff. . .