Ma imbrac colorat dar asta doar pentru ca in interior e un vid. E gri. E acelasi gri pe care il au statuile. Si eu, ca si ele, par foarte vie si animata, in miscare, insa si eu, ca si ele, sunt doar o statuie. Nu am nimic de oferit. Si nici nu vreau. Imi accept starea. Nu ma complac in ea, nu ma plang de ea, o accept. E parte din mine acum, in perioada asta. Se va termina cand voi face pace cu mine insami. Nu cu lumea. Nu am nimic cu ea. Starea de statuie e instinctul meu de supravietuire. De-a lungul timpului, de cate ori lucrurile s-au complicat si nu tinea de mine sa le rezolv in totalitate, sentimentele si emotiile mele isi dadeau shutdown. Asa si acum. Si sunt recunoscatoare pentru asta. Altfel as fi avut 10 pisici si toate imaginare caci nu cred ca m-ar fi lasat cu ele la spitalul 9 :)) Pot fi cat se poate de obiectiva in perioadele mele de statuie emotionala.
Nu e deprimare, nu e tristete. Ti-am spus ca nu e nimic acolo. E un fel de "vreme trece, vreme vine", eu raman la toate rece. Nu ma inchid intre 4 pereti cu o tona de inghetata ca in filmele americane proaste, nu imi beau mintile. Incerc sa le las sa se aseze. Incerc sa inteleg. Si cand m-am oprit cu firul asta al intelegerii caci lipsesc date esentiale si eu nu le detin, ma opresc. Nu mai presupun, nu mai emit ipoteze, nu. Ma opresc. M-am oprit.
Inteleg oamenii si pot empatiza cu ei. Ma enerveaza insa lipsa lor de reactie. Sau mai degraba intarzierea ei. Apare chiar si dupa ani de zile. Si eu cum sa reactionez acum? Ce sa mai fac dupa atata timp cu informatiile si sentimentele pe care le cautam atunci? S-au transformat in cuvinte goale pentru mine, nu-mi produc nici o tresarire. Sunt doar o validare a faptelor de altadata, o confirmare a faptului ca am avut dreptate. F*ck this sh*t! Nu m-a interesat niciodata sa tin scorul si sa cantaresc dreptatea, cat am gresit eu, cat ai gresit tu.
Si eu ce sa fac acum? Imi dau shutdown caci sunt prea multe sageti aruncate din toate partile. Si iesim cat mai des ca sa re-uitam. Si nu ascultam melodii triste sau cel putin, beat-ul sa fie vesel, versurile. . . eh, ne facem ca nu ne regasim acolo. Ne ascundem printre marea de oameni necunoscuti de pe strazile orasului, privim luminile ce se oglindesc noaptea in Dambovita si speram doar sa nu ne oglindim si noi acolo. Nu ne-ar placea ce am vedea.
Poate ar fi mai bine daca am veni cu un set de instructiuni, cu o eticheta care sa-i atentioneze pe ceilalti. Dar cine naiba citeste etichetele?! Si desi instinctul iti spune ce nu e bine si ca e ceva dubios acolo, tu te incapatanezi si continui sa incerci. Mda, f*teti tu creierii ca altceva mai bun nu ai avea de facut. Si oricum nimeni nu vrea sa si-i f*ta cu tine.
Si nu mi-e frica decat de faptul ca starea de statuie ar putea deveni permanenta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vreo reactie?