Am impresia ca daca eu vreau ceva cu adevarat, e musai sa se intample. Fac si un plan, desenez si o schita, consult horoscopul, intreb un prieten, fac fifty-fifty cu calculatorul, doar ca sa fie cum vreau eu sa fie.
Bai si-mi iese! Dar si cand nu-mi iese. . . atunci e nasoala. Pentru ca nu inteleg ca degeaba iau eu anumite decizii, daca restul nu sunt de acord cu ele. Si eu perseverez in ale mele, iar ei in ale lor. Si nu ne sincronizam. Incapatanare de fecioara, ce sa-i faci? Sa stau sa repar lucrurile? Nu. . . nu prea imi place sa repar, de obicei le dau la o parte, le arunc. Depinde insa de valoarea lor pentru mine. Mai fac si exceptii si pot repara acelasi lucru constant, chiar daca se strica de 1000 de ori pe zi. Dar pentru asta trebuie sa fie acolo sus, undeva, pe o treapta foarte inalta. Si cum se ajunge acolo? Greu. . . in timp. Iar timp nu prea mi se pare ca avem. De aceea am uneori tendinta sa "ma" accelerez, sa vreau sa stiu daca e alba sau neagra de la inceput, nu imi plac situatiile incerte, cuvintele care lasa loc de interpretari. Acum ori niciodata, totul sau nimic. De ce sa-mi complic viata cu asteptari de la ceilalti?
Asa ca am ales sa nu mai am nici un fel de asteptare de la nimeni, decat de la mine. Ajunsesem la concluzia asta acum ani buni de zile, dar am cedat si am uitat-o. Bine ca mi-am reamintit-o. O s-o scriu pe frigider, asa o s-o vad zilnic. Asta si sa nu ma mai grabesc niciodata, nicicand, niciunde. Desi timpul trece. . . Dar o sa-l fac eu sa treaca intr-un mod placut.
Vara, sper sa tii cat mai mult! :)
De ce-mi bat eu capul cu altii in loc sa mi-l bat cu mine, nu stiu. . . Parca as fi tampita, as fi uitat cum se face, am uitat cum e sa te gandesti la tine, la ceea ce vrei tu de fapt, la ce visezi tu sa faci, la ce iti place tie. . . Nu la ce vreti voi, la ce visati impreuna, la ce va place sa faceti. . .
Nu caut sa ma contopesc si sa-mi pierd individualitatea, caut sa mi-o pastrez in timp ce ne contopim, deoarece ne completam perfect. Si nu e nevoie ca vreunul dintre noi sa lase de la el sau sa mai puna.
Nu o pot arde dubios prea mult timp. La un moment dat simt ca ma pierd, ca traiesc ceva superficial, desi e al naibii de bine. Dar nu e ceea ce-mi doresc. Stiu cum se simte fericirea adevarata, am mai trait-o si eu pe asta o caut. Si o voi avea. Nu cu orice pret. Eu nu calc pe cadavre. Dar o voi avea. Incep sa o am, incepand cu mine insami.
Credeam ca daca ii iubesti pe ceilalti inseamna ca te iubesti si pe tine. Nimic mai fals. Ii iubesti doar pe ceilalti, pe tine te ignori. Si constati ca "ceilalti" s-au obisnuit prost. Doar sa li se ofere si sa nu daruiasca la randul lor. Normal, e mult mai comod asa. Sunt curioasa ce ar fi fost daca si eu as fi fost la fel de comoda?
Nu cred ca mi-as fi dat seama de multe chestii si in special de una singura: cat poate inima sa duca.
Mult, frate! Chiar prea mult. Poate ar trebui sa vad un cardiolog, sa nu bubuie intr-o zi. Nu de fericire ca te-a vazut atata timp, ci de suparare pentru ultimele zile. Daca au fost vreodata momente frumoase, acum ele s-au umbrit de tot. S-a facut bezna peste toti acesti ani. Si incep sa apara intrebarile, ca ciupercile dupa ploaie: Dar de ce? Cum? Dar daca?
Mai conteaza acum? Mai vreau sa stiu? Ce rost mai are? Concluzia e aceeasi si ramane aceeasi indiferent de raspunsuri. Pentru ca asa simt, undeva acolo, intr-un coltisor. Si am inceput sa simt asta din ce in ce mai tare, pana cand nu a mai fost cale de intoarcere. Era logic sa nu mai fie. Vezi, si eu pot fi rationala si sa-mi impun sa nu mai simt anumite lucruri. Da, si eu pot fi la fel ca toate celelalte femei din lumea asta, cum iti place sa ne cataloghezi pe toate si sa ne bagi in aceeasi oala, cu diferenta ca eu pot fi asa atunci cand si tu esti ca ceilalti barbati de pe Terra.
Da, ma temeam sa raman singura cu gandurile mele, acum nu-mi mai este. Am fost, mi le-am ascultat pe fiecare in parte, le-am analizat, le-am indosariat si le-am pus frumos in ordine alfabetica in sertarase. Si vor ramane acolo toata viata, nu doar 3 ani, pentru ca sa-mi aduc aminte de ce am pus punct.
Sunt acele clipe in viata cand te simti efectiv secat. . . Si nu vrei sa treci prin asta, dar totusi trebuie, pentru ca altfel, mai tarziu, ies piticii sa isi faca de cap. Ceea ce nu e bine absolut deloc. E perioada aia de golire efectiv, in care trebuie sa arunci tot. Si ce era rau, dar si ce era bun. Iar asta, pe langa faptul ca dureaza, e al naibii de greu.
Si ti-e lehamite de asa ceva. De asta preferi sa faci orice altceva decat sa stai doar tu cu tine de vorba, pentru ca stii ca gandurile tale o iau razna si o sa te framante, iar raspunsurile nu ti le poti da singur.
Asa ca te apuci si faci abuz: de bere, de prieteni, de mancare, de iesit in oras, de haine, de zambete, de carti bune, de filme interesante, de orice pentru a-ti tine mintea ocupata. Dar simti uneori cum mintea incepe sa caute si ceea ce apasa sufletul, chiar daca tu ii pompezi adrenalina la greu.
Nu sunt pregatita sa-mi infrunt "demonii", asa ca te rog sa nu ma lasi singura cu gandurile mele :) Nu vreau. . . nu vreau. . . Nu. Detest confuzia mai mult ca orice pe lumea asta. Mai mult decat prostia. There, I've said it. Now give me a strong drink.
Erau vremuri cand abia asteptai sa vina seara, sa te pui in pat si sa dormi. Nu mai vroiai sa vina ziua de maine.
Acum abia astepti sa se faca zi. Te feresti de noapte ca de drac. E 4 jumate dimineata si tu n-ai inchis un ochi. Afara nici urma de soare, de luna sau de stele. Si totusi cerul se coloreaza.
Noaptea e momentul in care ies piticii de sub pat si ti se urca in cap. Raman acolo pana dimineata. Danseaza, urla, se cearta, se trag de par. Te trag de ganduri. Incerci sa-i alungi, dand bezmetic in aer cu mana, ca si cum ai goni un tantar. Dar ei, ai naibii, exact ca si tantarii, pleaca, dar stau la panda si apoi, hop - sar din nou pe tine.
Si te resemnezi, ca n-ai de ales. Tragi patura peste cap, dar tot ii auzi. Sunt acolo si nu vor pleca prea curand. Nu stiu de ce este nevoie ca sa plece.
Asa ca transformi piticii in pisici, pentru ca ele sunt dragute si primesc multe "Like"-uri. Am vazut eu ca asa functioneaza. Trebuie sa-ti transformi supararile, grijile, indoielile, defectele in lucruri dragute, chiar amuzante.
Incerci sa iei lucrurile nefaste in doze mici, ca asa le digeri mai bine. E ca si cum te-ai feri de jumatatea frumoasa, rosie, dar otravita a marului din poveste si ai musca din jumatatea cruda, acra si verde. Nu spun ca e usor sa faci asta zi de zi, dar nu ai de ales.
Mie nu-mi plac merele, dar ma mai imbie uneori cineva cu cate o bucata frumos mirositoare si mi-o indeasa pe gat cu de-a sila. Cica face bine la sanatate. Dar e amara ca noaptea. Pardon, ca naiba. Si-o scuip. Dar gustul tot ramane intr-o camaruta secreta dintr-al meu minunat creier. Si nu pot scapa de el. Nu pana nu iau un topor si tai tot pomul. Si-i smulg si radacinile apoi. Sa nu mai faca mere in veci.
Ia uite, s-a luminat afara. . . Somn usor!
Avand in vedere ca "Nu" nu mai inseamna de mult timp "Nu", ci "Poate", iar "Poate" inseamna "Da". . . care e acel cuvant care exprima ceea ce ar trebui sa exprime un "NU"? "Da" nu este. . . Cand spui "Da" inseamna ca esti total de acord, nu mai poti de nerabdare, vrei cu adevarat.
"Da, da" - cu totii stim ca e ironic si te repede, gen "Mda, sigur, hai lasa-ma cu d-astea"
"Da, da, da" - explozie! entuziasm la superlativ
"Nu, nu" - pare asa copilaros, gen "Nu, nu, eu sunt cuminte" + un smiley face care da din gene. Esti cuminte pe naiba!
"Nu, nu, nu" - lasa-ma sa termin ce-am de spus, nu ma mai repede atat.
Uneori detest cuvintele din tot sufletul. Ai impresia ca poti exprima exact ceea ce simti, traiesti, vrei, dar rareori o nimeresti. Iar cand ai atatea de explicat, pentru ca vrei sa te faci cat mai clar inteles, te pierzi in sinonime. Si pari aiurit.
Uneori detest gesturile, limbajul trupului din tot sufletul. Pentru ca nu e, pentru ca e prea mult, pentru ca nu e cat ar trebui. Si cu mana stanga ce fac? Sa ma uit pe pereti? Daca ma balangan prea mult cu scaunul? Sa ridic ceasca sa o duc la gura? Nu mai bine ma aplec si sorb ce e la suprafata si apoi o inclin cu buzele, incercand sa nu o vars?
Dar de ce sa te chinui atat sa exprimi ceva? Ce ai de spus? E important? Pentru cine?
Pentru fericire. Ceva care probabil te face fericit. Este extrem de importanta fericirea. Pentru toata lumea.
Toti avem intrebarile noastre, mai mici, mai mari. Mai bune, mai proaste. Si exista raspuns la toate. Trebuie doar sa punem odata intrebarea aia. Dar nu vrem asta, pentru ca ne e frica. Adevarul doare in aceeasi masura in care te face si fericit. Paharul e plin si cand e gol, chiar daca nu e plin cu ceea ce speram noi sa fie. Dar nu ai de unde sa stii daca nu intrebi. Iar Google nu are raspuns la toate :)) Asadar, tu ce bei? Ce-ti pun in pahar?
Aceasta postare nu este o scrisoare, dar are o intentie.
