Kiwi si cu mine

E greu. E trist? Nu. Doar greu.

Kiwi, pisica mea, se joaca mereu cu o pietricica galbena ce facea parte din decorul unei lumanari. Spun "o" pietricica pentru ca doar atat i-a mai ramas, una singura. Pe celelalte le-a imprastiat. Iar eu le-am strans cu aspiratorul, ma saturasem sa le adun tot timpul, una cate una si sa le pun la loc. Se joaca cu ea, apoi mi-o aduce langa mine pe scaun sau in pat. Il mangai pe cap, ii spun "Bravo, baiatu'!", exact ca unui caine care-ti aduce mingea, pe urma i-o arunc. O prinde si iar mi-o da sa i-o arunc. Si tot asa pana cand ii piere cheful si vine langa mine sa-mi cerseasca afectiune. I-o ofer, caci finalmente noi toti cersim afectiune si stim cat este de frustrant sa nu o primesti. 

Aseara a cazut de la geam. Vana fluturi de noapte. A trebuit sa-l caut prin gradina blocului la 2 jumate dimineata. Nu vedeam nimic si nici baterii nu mai aveam pentru lanterna. M-am intepat si in gardul cu sarma zimtata, pus acolo de tanti de la parter sa nu-i strice nimeni recolta de rosii si de ceapa verde. Mai stii, poate ar trebui sa ne punem si noi garduri-garduri de sarma ghimpata in jurul inimii, sa nu o strice nimeni.


Dupa juma' de ora l-am gasit. Se facuse mic, in niste balarii inalte de vreun metru si nu scotea nici un sunet. Se speriase. Dar si noi ne speriem cand ne trezim singuri, in bezna.

L-am luat in brate, intr-un prosop, pentru ca vroia sa ma zgarie. Stiu, si iubirea doare uneori. Insa cine se cara cu "un prosop" dupa el intr-o relatie?

Am ajuns acasa si s-a ascuns sub un dulap. Si noua ne vine sa ne ascundem atunci cand stim ca am ranit pe cineva.

Pana la urma a iesit de acolo si a inceput sa se spele. Parea ca nici nu-i pasa, nimic nu se intamplase, fusese cuminte  toata seara. La fel si noi incercam sa ignoram faptele dureroase, chiar daca mai mult ne amagim ca totul e in regula.

Vroia sa manance. Eu nu pot manca singura. Cu toate astea, gatesc in prostie. Nu stiu pentru cine, eu nu o mananc. Se strica si apoi o arunc.

O clipa nu ma scapa Kiwi din ochi. Stau in pat, sta si el cu mine. Ma ridic sa-mi iau un pahar cu apa din bucatarie, ma insoteste, chiar daca doarme profund. Ma duc la baie sa-mi pun o fatza vesela, vine si el si se aseaza pe picioarele mele. Ma duc sa arunc gunoiul, ma asteapta la usa. Am treaba la laptop pe birou, se tranteste pe tastatura. Intind rufele, le intinde si el cu mine, dand cu labuta peste sarma. Vreau sa alung mustele, incearca si el sa le prinda. Ud florile, incearca sa bea apa care curge din sticla. Vreau sa ma incalt sa ies afara, intai imi probeaza el pantofii. Si din cand in cand mai gasesc pietricica aia galbena acolo, intr-un pantof. Evident ca n-o vad si ma doare de mor cand calc pe ea. Dar stiu ca e doar un gest de afectiune, asa ca il gadil pe burtica. Il perii zilnic, dar tot imi lasa par cand ma imbrac si merge in picioarele mele. Dar nu ma supar, stiu ca incearca doar sa le arate celorlalti ca pe mine ma iubeste. Si ca sunt "teritoriul" lui :))

Mai face si el prostii, se suie pe masa si stie ca nu-mi place asta. Dar tot o face uneori. Atunci cand vrea afectiune si eu nu-l bag in seama. Se gandeste ca poate asa il vad si-l iau in brate. Si poate ca si noi am vrea sa ne suim uneori pe o masa. Sa fim vazuti. Dar il iau in brate numai pentru o secunda, ca sa-l dau jos si sa-l cert. 

Si atunci ne ascundem sub dulap, luam pietricica galbena dupa noi sa nu ne plictisim si nu ne mai vine sa iesim de acolo vreodata.