. . .

Nu am chef sa am chef azi. . . Si cred ca nici maine. Si mai si ploua. Vreme de stat in casa.
Stiiii, eu tre' sa am chef sa-mi vina cheful. Asa ca astept. Da, stiu, viata e o lupta, bla bla bla, asteptarea egal timp irosit. Oare? 

Uneori lucrurile ne scapa de sub control. Si asta nu ne place. Uneori lucrurile ne scapa de sub control si nu ne dam seama. Asta zic eu ca e mai grav. Ne fug ideile, gandurile, cuvintele, amintirile in diferite zari si nu le putem opri. Nici nu cred ca e bine sa faci asta imediat. Trebuie sa le lasi sa curga, sa plece. Prea mult te-au chinuit, nu le mai reprima. 

"You know my name, but not my story." - un citat super uzat. Uneori nici macar numele persoanei nu il stii. 

Regrete? Pff! Singurele mele regrete au constat in faptul ca nu am vrut sa car o umbrela dupa mine. Ori sa ma incalt cu o pereche de cizme. Sau sa-mi iau o geaca mai groasa. Evident, asta cand era urat afara.

Oamenii sunt fragili. Nu ai idee cand se frang. Dar despre felul in care se intampla asta presupun ca ai o banuiala. Cand lasa lucrurile neterminate. Cand se lasa imprastiati sufleteste. Si cand nu vor sub nici o forma sa se adune. Mereu lasa cate ceva in urma, cu speranta ca poate se va intampla un miracol. Lasa deschisa o usita, o portita, o fereastra, o "ce vrei tu". Lasa, lasa, lasa. . . Dar mai lasa-le naibii de farame! Ramasite de amintiri, franturi de clipe sparte de teama ca se va termina si ce va fi dupa, resturi. . . 

N-am avut chef sa pun titlu. De ce sa denumim ceva ce incercam sa uitam? Resturi.