sâmbătă, 18 mai 2013

Come to the lighted side. . .

    


    Si poate ca-i mai bine asa. Lumina asta era galbuie, palpaia de ceva vreme. Am tot rotit becul, dar degeaba. Am facut o prostie, am stins intrerupatorul. Apoi l-am aprins. Nimic nu se schimbase. A mai luminat slab cateva secunde si s-a oprit. Am ramas pe intuneric si ne e frica de el.
    Poate am fost orbi, poate acea lumina chiar ne era suficienta. Dar lasam ce avem pentru ceva ce ne dorim. NU stim ce ne dorim, dar ne dam seama ca nu suntem fericiti asa, desi am incercat. Puteam oare sa ramanem in acea lumina chiar si cu riscul de a ne strica vederea?
    Nu, ne retragem in bezna cu speranta ca vom gasi alt bec. Insa pana reusesti sa speri trebuie sa-ti invingi teama de intuneric, de a nu stii ce va fi. Nici cat va dura nu stii. Nici de ce. . . nu stii? Nu ai cum sa stii. Poate nici nu vrei.
    Vrei doar negrul in jurul tau ca sa te redescoperi. Ai pierdut pe drum franturi din tine, le-ai lasat de bunavoie, ai acceptat sa te modelezi dupa. . . Da, pentru ca oamenii au impresia ca armonia si-o creeaza ei insisi. Si nu ca o descopera. Ca a gasi pe cineva cu care sa rezonezi pe toate planurile este un mit. Sau ca, in orice caz, este foarte greu de gasit. 
    Si te scufunzi in negura si ceata. Nu pleci de aici. Te vrei doar pe tine, asa cum erai. Incerci sa te aduni, sa te refaci. Ca un puzzle. Dar lipsesc piese pe care chiar tu le-ai inlaturat. Le cauti bezmetic, dar mai sunt acolo? Ti se mai potrivesc?
    Ti-e dor de lumina. Intensa, alba, stralucitoare. Si o vezi, dar ai dubii. Daca e doar un miraj? Daca se transforma si ea sau si mai rau, dispare? 
    "Din asta nu se moare!" Cum nu, cand iti tot ia din viata, usor-usor? Asta nu e tot moarte?
   

Las-o naibii pe Ruby sa tot stinga lumina, tu aprinde-o pe-a ta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vreo reactie?