Ne place sa ne bata stresu'

    Nu credeam ca e posibil ca intr-adevar stresul sa iti provoace atatea probleme medicale. Pana am patit-o. Modul meu de a-mi canaliza atentia departe de o problema era pur si simplu de a nu ma gandi la nimic. Si prima melodie care imi venea in cap pe aia o fredonam toata ziua. Si cam atat. Obisnuiam sa-mi impun sa nu imi bat capul cu nimic. Ca se rezolva. Cum, cand, asta nu mai conta. O zi-doua-trei, pana ce deja problemele cresteau exponential si se tot adunau. Si eu trebuia sa le rezolv, pentru ca singure nu se rezolva. Daca ar fi fost asa, "x"-ul din ecuatii s-ar fi gasit singur pana la urma.
    Poate ca fizicul meu era in regula, dar psihicul tot aduna probleme. Adica griji, framantari, chestii de genul. Si pentru ca tot incercam sa le "arhivez" ca sa le minimalizez importanta, psihicul meu a rabufnit si s-a razbunat pe fizic. A urmat aproape un an de analize, medici peste medici, urgente, perfuzii, tot tacamul. Si am zis "Opa!". Chiar ceva nu e in regula. Dar asta dupa luni bune de chin. Pentru ca nu vroiam sa accept chestia asta. Imediat cum am "imbratisat"-o, totul s-a rezolvat. Si am inceput sa le revars. Sa-mi vars amarul. Tineam in mine pentru ca nu vroiam sa devin genul de prieten care cum se vede cu tine incepe sa se planga. Iar si iar si iar. Oricat de bun prieten mi-ai fi. 
    Iar metoda asta a mea nu era buna deloc, sa nu vorbesc nimanui despre ce simt. Decat la un nivel superficial. Prietenii d-aia sunt prieteni, sa te accepte si cu bune si cu rele. Nu era ca si cum ne-am fi cunoscut de 5 minute si incep sa-ti povestesc despre problemele mele si sa ma victimizez. Sa ma plang. Sa te fac sa ma compatimesti, sa imi dai atentie. Pentru ca sunt suficient de inteligenta incat sa stiu sa atrag atentia atunci cand o doresc si altfel, nu prin mila. 
    Pana acum juma' de ora vroiam sa scriu despre cei care se plang non-stop. Dar mi-am dat seama ca ii inteleg. Chit ca imi sunt prieteni sau nu. Desigur, e putin ciudat ca un necunoscut sa ti se planga. De absolut orice. Dar am stat si m-am gandit: pooate ca ei chiar nu au cui sa le impartaseasca gandurile lor. Poate dupa ce termina lista cu subiecte "De plans" devin oameni de treaba, mai veseli, mai usurati. Poate ca le faci un bine. Desigur, exista si in asta o limita, pentru ca la un moment dat este obositor sa tot asculti plangeri. Si atunci cred ca acelor oameni le face o deosebita placere sa fie asa, sa turuie intr-una despre ce ii nemultumeste. Si cred ca le place sa ii bata stresul. Sunt unii oameni carora durerea le face placere.
    Dar ne plangem, pentru ca e uman.