Ametiti. Imaturi. Orgoliosi. Nu au instincte materne, deci nu pot iubi pur, sincer. "Te iubesc"-ul e zis ca o conventie, e o chestie de moment pe care poate o simt totusi. Dar nu stau ei sa se gandeasca la calitatile unei femei sau la gesturile dragute pe care le-a facut pentru el, ca sa-si dea seama ca intr-adevar are de ce sa o iubeasca. Si de fapt, el oricum iubeste momentele frumoase cu tine, iubeste acele senzatii pe care le traieste, nu pe tine ca persoana si ceea ce esti tu, doar ceea ce creezi tu pentru el. Ei iubesc sa le hranesti orgoliul. Cum incetezi sa mai faci asta, oprindu-te din a-i spune cat il admiri si cat apreciezi ce face si cum ii explici ca nu a fost tocmai ok ceea ce ti-a zis ori a facut. . . ZDRANG! i-a cazut cerul in cap. Nu mai esti buna pentru el, isi va gasi pe alta mai. . . si mai. . . decat tine. Pentru ca ei asta stiu sa faca: sa dea din gura si sa ameninte cu despartirea.
Daca-ti observa un defect, automat iti va spune ca esti nebuna. Desi tu esti poate doar incapatanata. Si cu asta ti-a dat "FAZAN". Ce sa vorbesti cu un om care te face nebuna, cum sa-i comunici cat mai clar si mai logic ce ai de zis, daca nici macar nu te asculta? Caci vei fi intr-adevar nebuna daca vei vorbi singura. Dar vei fi nebuna in ochii unui barbat indiferent de ce ai face. Tie oricum ti se face o favoare daca sta cu tine intr-o relatie. Cine ar mai putea sa te suporte, asa nebuna cum esti?
Nici macar creativi nu pot fi. Au doar doua "epitete" pentru a caracteriza o femeie. Primul este, evident, dupa cum ai ghicit si tu, "nebuna". Al doilea, probabil l-ai intuit, este "c***a". Si zau ca nu inteleg cum ei nu pot fi numiti "c**vari" atunci cand se uita mereu dupa altele, desi sunt intr-o relatie sau au familie. Nu cred prostiile astea "asa au ei creierul format, legaturile, instinctele, hormonii". Eu nu le inghit. Am fost capabili cica sa evoluam din maimute si sa ne construim o lume de unde sa controlam totul, dar ca sa vezi, taman inselatul nu am reusit sa-l schimbam. Imi este foarte clar ca ei nici macar nu se chinuie sa se abtina in vreun fel, tocmai pentru ca au sustinere din partea acestor mituri pseudo-stiintifice. "Dom'ne, asa-s barbatii!" Nu, frate, lasa-ma cu astea!
Se contrazic mai rau decat o femeie la ciclu. Au toane si nu stiu ce vor. Ar vrea asa, dar parca nu e bine, deci nu mai facem asa, facem altfel, dar nici asa nu e tocmai ok. Frate, o femeie la ciclu stie mereu ce vrea: ori tampoane ori absorbante si mereu ciocolata! (haha, gluma, razi!). Se mira de ce femeile alearga dupa bani, cand chiar ei isi scot averea la inaintare si cu ea incearca sa cucereasca. Ia sa mai fie si ele independente, sa-si gaseasca un serviciu, sa castige bani, sa se intretina singure! Si cu toate astea, o femeie independenta ii sperie, pentru ca ea e asadar capabila sa gandeasca, sa analizeze, sa-si expuna opiniile, iar el nu vrea asa ceva, pentru ca o astfel de femeie e prea cicalitoare, prea vrea sa le stie ea pe toate. In plus, exista riscul sa-l faci sa se simta inferior tie daca tu ai atatea realizari pe plan profesional si va crede ca sunteti intr-un fel de competitie, iar asta cu siguranta va dauna grav sanatatii relatiei.
Stii unde greseste femeia? Se lasa pacalita ca e iubita si-si dedica lui tot timpul ei. De aceea nu multe femei ajung sa exceleze intr-un domeniu. Ele trebuie sa fie acolo pentru el, sa fie mama, sotie, bucatareasa, menajera, cea mai buna prietena, satisfacatoare de fantezii erotice pentru a mentine viu focul pasiunii din relatia lor (ca el nu, nu poate face asta, nu poate sa-i ia o floare, sa-i gateasca ceva ori sa-i faca un cadou simbolic fara a fi o zi anume). Doar ea, ea, ea! Femeia e proasta, da, la acest nivel. Ca accepta sa faca tot si sa fie si Wonder Woman, poate asa n-o va (mai) insela/parasi, ci chiar o va iubi si aprecia. Da, te va aprecia si te va iubi. Iti va si spune asta. Dar stii cand? Cand o sa aiba nevoie de ceva. Sau cand va certati. Iar tu, atunci, ca femeie, trebuie sa te topesti toata la auzul acestor cuvinte, sa-ti uiti supararile si sa-l ierti.
Imi pare rau, dar e aceeasi veche placa zgariata. Mai evoluam si noi azi sau ne transformam la loc in maimute?
Oricum, nu exista barbati perfecti, deci automat te vei lovi de ale sale defecte intr-o relatie. Dar se presupune ca te vei confrunta cu ele toata viata si oare poti face asta? Caci nu prea-si schimba ei obiceiurile, doar daca vor intalni femeia visurilor. pfoai, atunci, pentru EA, vor muta muntii din loc. Vor face si vor drege. Aiurea! Si din moment ce nu incearca sa-si mai domoleasca pornirile cand e cu tine, sa stii ca nu esti ZA UAN. Dar stai linistita, nimeni nu va fi! Pentru ca au impresia ca-si pierd libertatea, ca li se ingradeste spiritul daca se schimba pentru o femeie. Ideea este ca verbul asta, "a se schimba" are o incarcatura prea puternica in ochii lor. Probabil se gandesc ca tu vrei, daca el este blond sa fie brunet, daca poarta numai treninguri sa poarte numai costume, ceea ce e complet aberant. Femeile vor doar ca ei sa fie mai constienti de ceea ce spun si fac si sa recunoasca atunci cand au gresit. Asta e "marea" schimbare.
Ei au aceasta capacitate insa de a-si da seama cand au gresit. Dar stii cand? Cand, evident, este prea tarziu. Si trec apoi la o alta relatie, in care parca toate lectiile invatate anterior si-au dat "delete", astfel ca repeta aceleasi greseli. Iar si iar, iar si iar si iar si iar. Si se tot minuneaza de ce "c***a" aia l-a parasit. . . "Ah, de nebuna ce era!"
"Delete all files? Yes!"
Ca sa nu mai vorbim despre cei traumatizati de o fosta de-a lor. Chiar nu mai vorbim, caci nu pot intelege cum functioneaza acest mecanism. Adica, ok, "aia" a facut, a dres, a fost o nenorocita, el chiar o iubea (dar el o insela) si la finalul relatiei, el parca face un soi de pact cu el insusi, in care-si promite solemn ca niciodata, dar NICIODATA sa nu se mai ataseze de vreo femeie, daramite s-o mai si iubeasca. Si e fantastic modul in care isi respecta aceasta promisiune, dar sa-si duca ciorapii din punctul A in punctul B pana la cosul cu rufe este un obicei uitat de indata ce e amintit.
Aceasta postare este un pamflet si trebuie tratata ca atare. Ca am dreptate este cu totul altceva :)) Ah, da! Au scapat anul asta, 1 Martie pica duminica. Dar pentru un barbat adevarat asta nu are nici o importanta.
Pentru ca nu ma intereseaza ce ai de spus. De fapt, ma intereseaza. Insa doar pentru a avea cu cine sa intru in polemici inutile. Si asta pentru ca imi place sa cred ca am mereu dreptate. Imi place sa ma cert, mi se ridica nivelul orgoliului cu mult deasupra nivelului marii. Am impresia ca dau argumente rationale, de bun simt, chiar daca doar eu le consider asa. Iar asta ma face sa ma simt extrem de bine.
Nu imi pasa de ce spui tu. Imi pasa prea mult de mine. Eu ar trebui sa contez mai mult, sa am mai multe drepturi decat tine. De ce? Pentru ca eu asa consider, de ce ar trebui sa dau motive obiective si logice? Asa e firesc pentru mine si asa vreau sa fie. Sa fie cum spun eu. Dar stai, nici tu nu ma asculti. Pentru ca si tu esti mult prea ocupat cu gandurile tale, cu problemele tale, cu ideile tale, cu orice in afara de mine. Da, si tu esti egoist. Si tu vrei tot fara sa dai. Si tu vrei sa nu mai trebuiasca sa asculti.
Suna-ma. Ca sa putem vorbi in acelasi timp fara sa ascultam cu adevarat ce avem de spus. Doar sa vorbim unul peste altul despre ce nu ne multumeste, despre lucruri superficiale, despre cat de dezamagitor e totul. Lucrurile, oamenii, vremea la care ma uit pe geam si am impresia ca e frig. Dar eu nu deschid geamul, nu vreau sa vad cu adevarat, vreau doar sa presupun. Pentru ca mie imi place sa imi dau cu presupusul si din moment ce nimeni nu incearca sa imi contrazica presupunerea, inseamna ca e asa cum cred eu. Ceea ce e foarte bine. Imi place sa stiu ca e asa cum cred eu. Si oricum nu ma intereseaza daca e altfel. Am orgoliu, am egoism, am dezamagiri. Iti bag scuza aia cu "Oamenii gresesc. Sunt om. Am dreptul sa fiu egoist, orgolios, daca nu din cand in cand, macar mereu."
De ce sa faci compromisuri, de ce sa te adaptezi? Cand poti sa nu faci asta, e mult mai usor, fii ceea ce esti, nu asta te invata toate revistele mizere, nu asta te sfatuieste televizorul? De ce sa renunti la defectele tale? Doar sunt ale tale si te definesc. Nu poti renunta la partea asta din tine.
Si in plus, pe lumea cealalta exact cu asta ramai. Cu cate certuri ai castigat pe Pamant. Pe o scara de la 1 la 10, nivelul orgoliului nu poate fi masurat si inconjoara Ecuatorul de 8754740 de ori. Suntem berbeci chiar daca mai suntem si alte zodii.
Nu fii fraier, nu lasa de la tine, mai ales cand NU ai dreptate. Nu e vorba ca cel mai destept cedeaza, e vorba ca cedeaza cel ce nu mai are argumente. Si tu esti inteligent si poti crea o multime de argumente. Nu conteaza ca sunt logice ori ba. Spune ce-ti trece prin cap, simte-te ca la un brainstorming, doar asa vin ideile. Si tipa cand vorbesti. Urla, pentru ca exact asta te face sa fii auzit. Ce poate fi mai frumos decat vocea umana? Pentru ca si atunci cand canti, tu de fapt, urli. Urli pe note. Urla si acum, dar pe note dezordonate. Ca sa fii sigur ca mesajul ti-a fost receptionat. Cum crezi ca se rezolva altfel neintelegerile? Prin tipat, prin orgoliu, prin incapatanare si prin egoism. Normal. Oameni suntem. Gresim la un moment dat sau altul. Dar nu acum. De data asta am eu dreptate. Dar si tu ai. Nu ne mai consolam acum cu sentimentele. Ne folosim de dreptate. Asta e consolarea suprema. Asta ne face fericiti, asta ne duce departe. In cerc. Mereu. Sublim.
"Nu. Glumesc."
Ce ne defineste ca persoana? Ne raportam la ceilalti ca sa ne dam seama cum suntem cu adevarat? Daca ni se cere sa ne descriem in 5 cuvinte, ce fel de cuvinte folosim? Spunem ca suntem asa cum am vrea sa fim ori spunem ca suntem chiar asa cum suntem de fapt? Vorbim si despre defectele noastre sau ne prezentam doar calitatile? Ori poate incercam acel truc ieftin, de a ne face defectele sa para calitati?
Ma amuza ca atunci cand citesti despre caracteristicile zodiei Berbec, iti spune ca e foarte incapatanat. Dar la fel scrie si despre Taur si despre Varsator si despre fiecare zodie in parte. Toti suntem incapatanati.
Vrei sa stii cum esti in functie de data nasterii? Cumva o persoana sociabila, cu simtul umorului si ambitioasa care stie ce vrea?
Ascendentul. . . pai daca nu ti se potriveste descrierea de la zodia ta, atunci clar e ascendentul, pe asta il "mostenesti". Ascendentul explica multe. El este motivul pentru care tu esti ceea ce esti. Sau poate e alcoolul. . . Nu esti tu cand bei, e altcineva. Da, mie mi-e clar, ascendentul preia comanda atunci cand nu vrei sa fii tu, cel adevarat.
Eu vreau doar sa multumesc fiecarei persoane care s-a perindat prin viata mea, fiecarei persoane ce insista sa ramana prin ea de ani buni sau fiecarei persoane ce vrea sa faca parte din ea. Indiferent daca m-au ranit sau nu, ba parca tin sa le multumesc mai mult celor care au facut asta, pentru ca asa m-am descoperit pe mine si am reusit sa vad ca eu nu ma raportez la zodie, ascendent, horoscop. Nu a trebuit sa citesc despre astfel de lucruri pentru a-mi da seama cine sunt.
De la fiecare am avut de invatat cate ceva, chiar daca uneori am "rasfoit" prin greselile lor si am stiut instinctiv ca eu NU vreau sa fiu asa, sa fac asa, sa gandesc asa. Viata e frumoasa, dar nu e suficient doar s-o traiesti. Trebuie s-o simti, s-o gandesti si abia apoi s-o traiesti. Nu poti merge doar inainte, calcand oameni in stanga si in dreapta, mai ales daca sustii ca iti sunt persoane dragi. Adica nu poti sa-ti tragi un val peste ochi si sa ai o atitudine de "Nu-mi pasa!", in special daca si tu stii ca nu e bine ce faci. Dar presupun ca e extrem de usor sa ne ascundem in spatele fiintei noastre egoiste si apoi sa dam vina pe conditia umana: "Nu mi-am dat seama", "Nu am vrut", "Nu am stiut", "Toti oamenii fac greseli", "Nu am gandit". "Nu", pe dracu' "Nu".
Si nu sunt genul sa te ia cu rahaturi ca: "Vai iubi, azi facem o luna de cand suntem impreuna!" si sa pun o poza pe feisbuc in care ne analizam reciproc amigdalele, iar la descriere sa fie "Our anniversary". In primul rand pentru ca nu as avea o astfel de poza, in al doilea rand pentru ca NU si in al treilea rand pentru ca. . . automobile, ca tot e in trend.
Si nu sunt genul sa te sune din ora in ora sau mai des, sa te intrebe: "Dar unde esti? Si ce faci? Cu cine? Cine-i aia? Eu nu o cunosc. Cat mai stai? De ce nu mi-ai zis ca iesi?". In primul rand pentru ca NU, in al doilea rand pentru ca merg pe incredere si in al treilea rand pentru ca, sincera sa fiu, nu imi pasa, lucrurile vin de la sine.
Si nu sunt genul sa te bata la cap si sa iti impuna sa faci lucrurile asa cum vreau eu sau cum mi se pare mie ca ar fi mai bine. In primul rand pentru ca imi expun parerea si iti dau un sfat cand mi-l ceri, in al doilea rand pentru ca NU si in al treilea rand pentru ca fiecare face cum simte.
Si nu sunt genul care cere atentie. In primul rand pentru ca daca vrei sa petreci timpul cu mine, o vei face, in al doilea rand pentru ca nu mi s-ar parea normal intr-o relatie sa nu ai parte de atentia celeilalte persoane si in al treilea rand pentru ca NU.
Si nu sunt genul care sa-ti scormoneasca trecutul. In primul rand pentru ca daca vrei sa imi povestesti tu, o vei face, in al doilea rand pentru ca trecutul ar trebui sa fie in trecut si sa nu mai conteze si in al treilea rand pentru ca NU.
Si nu sunt genul sa arunce in tine cu farfurii, telefoane sau pietre. In primul rand pentru ca e ceva ce doar persoanele nebune fac, in al doilea rand pentru ca am nervii tari si in al treilea rand pentru ca NU. Si in al patrulea rand, telefoanele sunt scumpe, farfuriile - trebuie sa strangi cioburile, iar pietre nu are nimeni in casa. Poate doar colectionarii. Eu nu colectionez pietre.
Si nu sunt genul care incearca sa te schimbe. In primul rand pentru ca NU, in al doilea rand pentru ca oamenii nu se schimba daca le impune cineva si in al treilea rand pentru ca fiecare e unic.
Si nu sunt genul. . . pentru ca NU.
Cuvintele sunt ca voma. Unii oameni si le pot reprima, pentru ca numai actul in sine, de a vomita, li se pare dizgratios. Altii abia asteapta sa le spuna, convinsi fiind ca se vor simti mai bine dupa. Eu mi le reprim si nu pentru ca mi se pare scarbos, ci pentru ca mi-e teama de consecintele lor. Cui ii place sa fie tras la raspundere, sa i se reproseze ca a gresit? Exact, nimanui. (Kiwi, in pnm, te-ai pus ca vaca pe tastatura si eu ma chinui aici sa-mi vars. . . gandurile, ca sa nu le vars in alta parte si sa starnesc controverse si discutii proaste).
E o idee falsa cum ca mediul online te apropie de ceilalti si te ajuta sa tii legatura cu anumite persoane. E tocmai opusul. Te indeparteaza. E o apropiere falsa. Wooow, mi-ai dat un like! Ce kkt sa fac eu cu un like?! Sa-l pun in rama? Sa le povestesc prietenilor "Bai, mi-a dat aseara un like la poza aia, Doamne! M-am simtit. . . a fost orgasmic! Chiar mi-am dat seama ca e o persoana profunda in gandire si ca apreciaza ceva la mine!" Serios, un like egal o mie de cuvinte sau ce? Nu-mi da like, nu-mi da comment-uri si cu siguranta nu-mi da poke! Exista un dispozitiv magic ce se cheama "telefon".
Am ajuns sa cunosc oamenii foarte bine. Curiozitatea si egoismul sunt doua trasaturi pe care le vei gasi in oricine. Depinde doar cantitatea. . .
Sa fiu mai rea? Ce sfat penibil mai e si asta? Inseamna ca nu ma cunosti deloc. Iar asta e trist, mai ales dupa atatia ani. Am fost acolo, de aceeasi parte cu nepasarea, suflet de statuie si alte asemenea stari care credeam ca te feresc de inimi frante. Si ghici ce? Era obositor, ma seca de orice urma de energie. E al naibii de chinuitor sa stai mereu sa-ti analizezi cuvintele si faptele. Si mai ales sa ti le reprimi, sa nu-ti lasi sentimentele sa iasa in vreun fel la suprafata. Asa ca am incetat cu ani in urma sa mai fac asta. Deci nu poti veni tu acum, dupa atata vreme, sa-mi zici sa fiu mai rea. Nu mi se potriveste. E un rol. Si e un rol pe care-l detest. Detest rolurile in general, detest joculetele proaste, gen "hai sa ne dam psihic, uhu, ce cool sunt, tu tii la mine, pe mine ma doare la. . . niciunde, tocmai pentru ca nu imi pasa!muhahahaha!". Nici la 16 ani nu faceam d-astea. Ne prefacem cu totii prea mult ca suntem fericiti, ca suntem tristi cand vrem atentie, ca iubim, ca suntem iubiti. Pe cine naiba tot incercam sa pacalim?
Dar nu, totul e "super ok". Zambim in poze, yeeey, super! Ne distram, iesim, rupem cluburile, vai, cat de tare, uite mama fara maini! Dau un check-in aici, peste 5 minute - in alta parte, iuhuuu, ce-mi merge, viata-i scurta, tre' traita! Hai un selfie mic pentru fani, ia uite cate like-uri primesc! Traiesc pentru like-uri!
P.S.: Eu nu mananc mere. Decat din cele verzi, de vreo 2 ori pe an. Presupun ca asa e si cu unii oameni. Nu vrei sa-i vezi prea des, asa ca te limitezi la a manca un singur mar.
Nu prea mai pot scrie pe blog sincer, direct. Il citeste prea multa lume. Prea multa lume care conteaza pentru mine. De multe ori foloseam mediul online pentru a transmite un mesaj cuiva. Il incarcam cu tot felul de subtilitati astfel ca persoana in cauza sa creada ca la ea ma refer, dar sa nu fie sigura ca e ea intr-adevar. Pentru ca eu sunt naiva si am impresia ca daca eu pot empatiza, atunci si ceilalti pot si ca daca ii tratez pe ei asa cum vreau eu sa fiu tratata, atunci si ceilalti fac asta. Si nu intelegeam de ce alegi sa faci pe cineva sa sufere, fiind constient de asta. Nu inteleg nici acum. Folosind blogul credeam ca nu mai era nevoie sa vorbesc direct persoanei in cauza despre ce ma apasa. Credeam ca isi va da singura seama si ca va inceta. Credeam.
Asa ca am inceput sa vorbesc mai mult si sa scriu mai putin. Sa fiu directa, sa spun ce nu-mi place/convine/deranjeaza, fara a o face sa sune ca un repros. Crezi ca s-a schimbat ceva? Nu, nu s-a schimbat :)) Ca am spus sau am scris, a fost acelasi lucru. Nimic. Praf in ochi. Oamenii, pentru a se schimba ori cel putin, pentru a-si da seama ca trebuie sa schimbe ceva la ei, au nevoie sa treaca printr-o trauma, de obicei sa piarda acea persoana. Pentru ca da, nu-ti dai seama ce ai pana nu-l/-o pierzi. Suntem prosti, prosti ce cauta mereu mai bine, mai mult, mai frumos. Luam totul de-a gata, fara sa apreciem si fara sa vedem efortul depus in spatele a tot ceea ce luam. Suntem niste persoane minunate, ni se cuvine totul, ni se pare normal sa fie asa. Cel/cea de langa se strofoaca mereu sa-ti fie TIE bine inainte sa-i fie ei/lui? Iar tie, evident, ti se pare perfect. Si te obisnuiesti astfel, ca celalalt sa faca si sa dea mereu totul. Iar cand oboseste sa mai faca asta, tu te bosumfli. Nu-ti place. Bati din picior. Ceri explicatii. "Auzi, stii ce, nu mai vreau nici o lamurire. TU esti de vina. Te-ai schimbat, nu mai esti ca atunci cand te-am cunoscut." Si-i intorci spatele si pleci.
Oamenii pleaca. Si pleaca pentru ca nu au putere sa stea sa lupte pentru ceea ce au atunci cand intervine un obstacol. Sau pentru ca nu le pasa. Ori pentru ca au impresia ca nu esti o persoana pentru care sa-si sacrifice timpul si sa te recastige. Poate considera ca ai pretentii absurde. Uneori pleaca pentru ca le-ai aratat prea multa afectiune si i-ai speriat. S-au simtit presati. Alteori pleaca pentru ca nu le-ai aratat afectiune mai deloc. Ai crezut ca e mai bine asa, sa pari de gheata, pentru ca prea multe dovezi de iubire strica. Si ai dreptate. . . dar nu ai dreptate. Cum sa stii cand ai atins echilibrul dintre cele doua, ca sa ramana si sa nu plece? O zi calda, hugs and kisses, XOXO si o zi rece, nu-i dai nici cel mai mic semn de viata? Asta mi se pare a fi manifestarea unei persoane nebune. . .
Si nu-ti impartasesti gandurile ce te apasa, nu-ti strigi in gura mare singuratatea, nici macar tie nu ai curaj sa ti le spui, la dracu'! Ti se pare penibil. Ti se pare ca asa ceilalti iti vor cunoaste punctele slabe. Dar cel mai mult. . . ti se pare ca o sa plece. Ca o sa iti vada si defectele finalmente si ca o sa plece. Pentru ca oamenii asta fac, pleaca. Le e mai usor asa.
Si tu iti pui masca aia vesela. Si asa trec zilele. Si noptile. Cine stie si cui ii pasa? Pleaca.
P.S.: Pufuletii astia cu branza sunt bestiali. Au miros de sosete ude, dar nu-mi pasa. Gustul conteaza, la fel ca si-ntr-o relatie, nu? Dar poate dupa ramane un gust amar. . .
Suferinta e normala, obligatorie si prezenta. O vei intalni mai des decat vei vrea. Asa ca trebuie doar sa o accepti si sa o lasi sa se manifeste, ca sa poata treaca dincolo de tine si sa nu te mai atinga. Nu a zis nimeni ca e usor, dar daca esti constient de faptul ca face sau va face parte din viata ta la un moment dat, vei reusi mai repede sa o depasesti. Ceea ce incerc sa spun este ca nu trebuie sa iei fiecare esec si sa il lasi sa faca pui. Nu trebuie sa iti fie frica de suferinta. Normal, cui naibii ii place sa sufere? De cate ori crezi ca o mai poti lua de la capat? De cate ori este nevoie. Esti slab daca lasi greutatea bagajului emotional sa te indoaie si sa te afunde in nisipuri miscatoare. Ti-ai prins iubita inselandu-te? Cu un oarecare? Cu prietenul tau cel mai bun? Te-a parasit la altar? Astfel de lucruri se intampla, nu esti un caz singular. Trebuie sa le accepti, dar nu sa si fii de acord cu ele. De ce ai vrea insa sa te intorci in trecut, la cineva care te-a facut sa suferi in asemenea hal incat tu stai sa construiesti praguri, in loc sa le darami si sa inveti ceva din asta? Si daca ai impresia ca ai invatat ceva si anume ca "Nimeni nu merita nimic niciodata" si ca nu mai ai voie sa te atasezi, te inseli. Si stii ca te inseli, pentru ca nici de prezent nu te poti bucura din cauza asta. Iti pui singur piedici, le formezi culegand niste amintiri pe care le retraiesti cat poti de des, intr-o incercare de a te feri de o suferinta viitoare. Dar oare tu nu iti dai seama ca traiesti deja intr-o suferinta prezenta?
Doamne, la cate relatii esuate am avut, terminate din toate motivele existente pe lumea asta, ce ar fi trebuit sa fac? Sa construiesc 100 m garduri in fata mea? Sa ma infasor in straturi de tabla, piatra si sarma ghimpata? Nu, nu, nu. E ok sa suferi. Te descarci cum stii, plangi, nu mai mananci 2-3 zile, vorbesti despre ce te framanta, scrii totul pe o hartie si ii dai foc, nu stiu. Dar nu lasi durerea sa zaca in tine si sa te impietreasca. Caci poate tu nu te iubesti suficient de mult incat sa vrei sa fii cu adevarat fericit, dar de ce sa-i ranesti si pe cei pe care ii vrei aproape? E o prostie.
Am inteles, ai prieteni multi. Te bucura ca poti petrece timpul cu ei si astfel nu te simti singur. Iti planifici distractiile, tocmai ca sa scapi de suferinta. E o iluzie, revino-ti. Nu scapi de nimic pana nu o infrunti, tu mai mult fugi de ea. Si nu poti fugi toata viata, caci lucrurile se vor complica si mai tare atunci cand te va prinde din urma si te invalui mai mult decat a facut-o pana acum. Nu te gandi ca "niciodata nu e prea tarziu", pentru ca asta nu se aplica la orice exista in viata asta. Timpul trece si pentru unele persoane se poate face tarziu ca sa mai astepte. Si mai stii foarte bine ca nu exista "nu pot" si "nu vreau", la fel cum nu exista nici "nu le poti avea pe toate in acelasi timp". Pentru ca poti si pentru ca vrei, insa trebuie sa le alegi.
Alegi sa te mai chinui niste ani sau alegi sa te chinui doar cateva zile? Da, stiu, ti-e frica. Tuturor ne e frica de ceea ce am putea descoperi in noi, in ceilalti. Dar nu putem construi praguri si turnuri de aparare toata viata. Caci nu asta inseamna viata. Viata nu e formata doar din trecut. Mai are si un prezent si un viitor. Trecutul, prin simplul fapt ca a trecut ar trebui sa fie mort si sa nu aiba cum sa-ti bata la usa. De ce-l tii viu? Scoate-l din priza. Crezi ca nu ai puterea sa il depasesti? Din moment ce ai constientizat ca nu te simti bine asa, ca nu iti aduce nimic bun, din contra, inseamna ca poti trece peste. Trebuie doar sa alegi sa faci asta. Nimeni nu o poate face pentru tine, dar iti poate fii alaturi. Si cred ca asta zice multe, daca nu cumva chiar totul.
Imi amintesc si acum acel inceput de vara, aveam o oja visinie si veneam tarziu seara de-afara. Purtam doar rochii lungi si vaporoase, ca sa fiu sigura c-ai sa ma vezi. Mergeam serile prin centrul vechi, bateam strazile pas cu pas si mi se parea ca totul merge struna, ceas. Dar fals! Insa in mintea mea te vedeam pe tine si nu pe EA - o oarecare ce te insotea. Vroiam sa te vad ca sa ma vezi, sa-mi dau seama daca mai crezi. . . in noi. Caci nu mi s-a parut corect sa fugi grabit sau poate lent, de tot. Si acum gata cu melancolia, mie nu-mi place poezia, in special cea de amor in care poetii se topesc. . . de dor.
Ai fost si nu o sa mai fie nici o "banana" poezie, caci dupa cum stii ca ti-am spus, imi "place" liricul nespus!
Acum da-mi oja visinie ce a ramas la tine-n baie, nu-mi spune ca e stacojie si ca s-ar fi uscat demult. O dizolv cu acetona si ma mai dau cu ea un strat, fiindca-mi placea cum imi statea cand nu eram cu vreun baiat.
Suntem singuri, ce ne pasa, jucam cu cartile SUB masa, n-avem nici o apasare. Suntem tineri, ce ne pasa?
Si ce sa-ti povestesc? Atunci cand se decid sa aiba suflet, nivelul lor de afectiune nu corespunde cu cel al partenerei. Si si-o iau in bot. Si raman marcati pe viata. Si gata, s-a incheiat orice speranta de a mai avea o relatie normala. Ceea ce dureaza si ani de zile. Si de ce kkt sa platesti tu pentru cineva care intai "a mancat sarmalele" si apoi "a mai spart si oalele"? Stii cat te chinui sa lipesti cioburile de la oalele alea? N-a lasat Dumnezeu rabdare pe pamant cat o sa te chinui tu. Si dup-aia mai vrei sa te apuci sa faci si sarmale, ca deh, dragostea trece prin stomac si tu stii asta pentru ca ai citit, te-ai documentat, asta afirma toata lumea, asa te-au sfatuit toti: "Trebuie sa inveti sa gatesti, asa iti tii barbatul aproape!". Ce kkt mai e si asta? Il tii in plm, il tii o laie. Poti sa fii tu si Miss Perfectiune, ca tot nu sta cu tine. Pentru ca esti perfecta si ei se sperie de perfectiune. Dar si de imperfectiuni se sperie. Normal ca se sperie si de alea. Se sperie de tot. De un razboi adevarat nu s-ar speria. Tremura daca nu le raspunzi la mesaje, dar tremura si daca ii suni prea des. Esti calare pe ei, ii sufoci. Intorci foaia, nu le mai dai nici un semn, nici asa nu e bine, ce inseamna asta, nu iti pasa?! Deci oricum ai da-o nu e bine.
Si tu ce sa faci acum? Sa stai sa-ti schimbi intreg modul de a gandi si de a fi, nu? Nici asta nu e o solutie, pentru ca, ghici ce? Ai mai facut asta o data. Si a dus exact unde a dus mutu iapa, probabil in pla cu satelitul. Ai fost indiferenta, sarcastica, te-ai lasat greu convinsa (si nici atunci nu erai convinsa de fapt, doar ii ziceai ce vroia sa auda), te durea in 14 de ceea ce se intampla cu persoana de langa. Pentru tu asa stiai ca se procedeaza, asa ti-au zis toti ca e mai bine, sa nu-ti pese ca sa nu poti fi ranita. Apoi ti-ai dat seama ca te-ai cam plictisit de jocul asta si ca poate au si ei suflet. Si ai schimbat placa. Ai inceput sa fii atenta la ce vrea, la ce simte, la ce nevoi are, sa-l sustii fizic, emotional, poate chiar si financiar. Ai zis ca dai totul, pentru ca in fond asta presupune o relatie, nu? Sa-l pui pe celalalt mai presus de tine, cu speranta ca poate si el va face asta. Dar ghici ce? Nici asa nu a fost bine, pentru ca in momentul in care dai totul, el ia totul (doar ii dai,nu?) si pana la urma pleaca. Si nimic nu mai e rau decat "sa vrei sa fii bun si sa n-ai cu cine".
Asa ca ce sa inveti din toate astea? Iti zic eu ce sa inveti: sa nu mai crezi in cuvinte. Nici macar atunci cand iti zice "Buna!", pentru ca de unde sa mai stii tu daca intr-adevar e buna sau e rea? Si nici prietenii nu te pot ajuta prea mult cu sfaturi, pentru ca nici ei saracii nu mai stiu cum s-o spuna sa nu iti omoare nici ultima speranta, dar nici sa te faca sa crezi in continuare ca idioata. Deci: nu mai crezi in cuvinte. Si daca o sa auzi cuvintele "viitor", "relatie serioasa", "perioada lunga de timp", "promit", sa stii sa fugi. Pentru ca astea nu sunt decat minciuni daca nu sunt insotite si de fapte. Si sunt cuvinte spuse pentru a incerca sa te convinga pe tine, dar in realitate pe el incearca sa se convinga. Iar tu nu ai nevoie de cineva care nu e convins, nu crede si stie ca nu e in stare de ceea ce promite. Partea mai complicata e cand sunt acompaniate si de fapte, insa trebuie sa fii mereu in alerta, pentru ca daca ritmul relatiei consta in una calda, sapte reci, e clar ca nu e ceea ce trebuie. Plus ca mai si obosesti sa fii mereu in garda. Si mai trebuie sa inveti ceva: barbatii sunt cele mai nehotarate fiinte. Poate aveai impresia ca daca il lasi pe el sa dicteze ritmul, ca sa-i fie cat mai confortabil (doar am stabilit ca se sperie de orice, mai ales daca simte vreo presiune de vreun fel din partea ta), atunci relatia nu s-ar fi impotmolit, ei, sa stii ca te inseli. Pentru ca, evident, nici asa nu e bine. Mai degraba mergeti separat, fiecare in ritmul sau. Si atunci ma intreb: eh, pla, da' cum e bine?!
Vine o perioada in viata oricarei fete cand se gandeste serios sa se reprofileze. Problema e ca nu te-ai nascut lesbi si poate nici macar bisexuala. Desi e tentanta ideea de a face sex fara vreo sansa de a ramane insarcinata, eficienta 100%, unde mai gasesti asta? Insa alta problema e ca femeia nu are c***e si prin urmare nici "cu ce". Dar s-au inventat vibratoarele. Dar ce te faci cand poate nu mai vrei sa fii cu o femeie? O sa ai pretentia ca barbatul sa ti-o traga cum faceau bateriile tale Duracell. Si clar o sa fii dezamagita. Deci nu, nici solutia asta nu e buna.
Poate la vreo manastire ceva, te duci sa te calugaresti, ca poti face asta. Dar realizezi ca o sa innebunesti acolo de plictiseala daca nu ai o vocatie spre asta. Plus ca ar fi o alegere fortata, te duci acolo ca sa scapi de demonii de aici. Tot tre' sa ii infrunti la un moment dat.
Mai bine te apuci si faci oracole sau chestionare. Le dai barbatilor interesati de tine sa-l completeze. Si strecori pe acolo si intrebari idioate, ca sa testezi daca are simtul umorului ori ba. Daca il duce capul sau nu, caci nu poti fi amuzant daca nu ai un creieras mai dezvoltat. Si sa te asiguri ca fiecare chestionar sa aiba vreo 500 de pagini. Ii testezi si rabdarea si faptul ca daca intr-adevar te place, trece peste acest "obstacol".
Si propun sa se construiasca un monument al barbatilor cazuti "la datorie", pe care sa scrie "Nu esti tu de vina, eu sunt." si, bineinteles "Ramanem prieteni."
Ah, si daca te mai gandesti vreodata sa lasi de la tine, sa fii intelegatoare, bunul samaritean, martira si alte asemenea calitati, da-ti doua palme. Pentru ca NIMANUI nu ii pasa de lucrurile astea.
Cred ca am destul de multe amintiri de cand eram mica. Stiu ca ma fascinau oglinzile. Imi plac si acum, dar nu la modul narcisist. Ma uimeau ca puteam sa ma vad in ele si ca ma redau atat de fidel. Tin minte ca pe cand aveam vreo 2 ani, tata m-a imbracat intr-o rochita cu ratuste, care mie imi placea la nebunie, vedeam ratele alea si incepeam sa bat din palme de bucurie, si m-a dus la mama la serviciu. Lucra atunci la o cofetarie si cum ajungeam acolo toate colegele ei incepeau sa ma ia in brate si sa ma pupe. Si mie nu-mi placea asta :)) ma retrageam la mama sau la tata, care era mai aproape de mine si nu le raspundeam la afectiunea pe care mi-o ofereau femeile alea. Pentru ca erau niste straine pentru mine, nu le cunosteam, nu aveam incredere decat in ai mei. Orice persoana necunoscuta care se apropia de mine sa ma dragalaseasca pleca dezamagita. Doar daca imi placea mie de cineva, atunci ii aratam si eu ca mi-e draga. Chestie valabila si acum. Sunt pretentioasa cand vine vorba de prieteni, asa ca daca intalnesc persoane noi, mai intai le analizez, vad cum vorbesc, cum se comporta, incerc sa imi dau seama cum sunt si abia apoi ma "apropii" de ele daca eu consider ca sunt "demne" :)).
Asa, si acolo ma ducea sa salut toate angajatele, inclusiv pe cele care lucrau in laborator si aici imi placea mie cel mai mult, ca imi aratau cum fac prajituri si mereu imi dadeau eclere, chiar daca mi se topeau in mana pentru ca nu le mancam. Pe fetele care se ocupau de vanzare nu prea le placeam, fiindca de fiecare data cand veneam cu tata, incercau sa ma enerveze spunandu-mi ca mi-l fura. Si ele se amuzau extrem de tare si eu ma bosumflam si le ziceam ca "Nu,nu,nu!" si deveneam mai ales confuza, caci nu intelegeam de ce rade si mama cu ele de mine, in loc sa le spuna ca "tati e cu mami si ca ele sunt niste urate!". Turul cofetariei se oprea la biroul sefei, care pe mine ma cam speria, pentru ca era destul de masiva. Dar ei se pare ca ii eram extrem de draga si intotdeauna ma suia pe o masa, de unde eu incepeam sa imi balangam picioarele, amuzata fiind ca nu ating podeaua si imi dadea guma la lama, Juicy Fruit, care mie imi placea la nebunie, desi nu aveam voie sa mestec guma. Dar mama nu trebuia sa stie asta.
Ziceam ca ma fascinau oglinzile si ca tin minte foarte bine ziua aia cu rochita cu ratuste, pentru ca fix in acea zi venise un fotograf la cofetarie la mama si s-au apucat sa ma pozeze. Si am vazut eu atunci pentru prima oara OGLINDA. Nu ajungeam la ea, asa ca mama m-a luat in brate si ma uitam la mine, cea din oglinda, extrem de atenta. Ma uitam la ratele de pe rochie, ma uitam la ratele de pe rochie din oglinda. Ca sa vezi, erau identice! Ma uitam la mana, la degete, ma uitam apoi la cele din oglinda. Tot 5 erau, wow! Si am vrut sa testez, sa vad daca orice se oglindeste si am luat o bombonica si o tot apropiam de oglinda. Cum, se vede orice?! Asta da bizarerie! Cu greu m-am lasat dusa din fatza ei. M-au pacalit insa cand mi-au aratat borcanele imense, de vreun metru, din sticla, pline cu bomboane, jeleuri si caramele.
N-oi fi avand eu bunici sau rude la tara, dar nu am simtit lipsa. Bunica din partea mamei statea la curte in Bucuresti si era suficient teren. Atat de suficient, incat bunicul mereu aducea cate un animal ca vaca, porci, gaini, rate, gaste, curcani, ba chiar a adus o data un cal, spre disperarea bunica-mii, care numai de animale nu-i mai ardea sa aibe grija. Au avut inclusiv o capra. O chema Madonna, pentru ca era blonda :)) Ieseam cu ea in fatza portii si ma uitam la ea cum incearca sa pasca. Cel mai mult imi placea sa enervez curcanul, cantandu-i "Sac, sac, sac curcane, ca tu n-ai margele rosii c-ale mele". Fantastic cum isi infoia penele deodata si i se inrosea gatul si incepea sa a-glu-glu-glu! De gaste imi era frica, prea sasaiau la mine, erau cam agresive. Vaca. . . evident ca Joiana o chema si ma apropiam cu teama de ea, ca era cam mare pe langa mine.
Pentru ca aveau o curte mare si pentru ca din aprilie pana in septembrie stateam acolo, apoi ma duceam la bloc la ai mei, in fiecare zi abia asteptam sa ies sa ma joc. Si jocul meu preferat era sa explorez gradina. O puneam pe bunica-mea sa-mi faca 2 sandvisuri, sa-mi dea niste dulciuri, pe care mi le indesam intr-o geanta, cautam un bat si dusa eram in "jungla". Erau vreo 3-4 randuri de vita-de-vie, deci da, mie mi se parea ca strabat o jungla. Erau si brazi si visini, nuci, corcodusi, ciresi, pruni, duzi. Flori nu mai zic: bujori, zambile, lacramioare, irisi, lalele de toate culorile, crini, trandafiri, narcise albe si galbene, asa ca pentru mine era o adevarata placere sa "explorez" toate tufele din gradina in cautare de melci. Pentru ca eu asta faceam, cautam melci. Si cand ii gaseam, incercam sa le fac case din frunze si crengi.
Ce-mi mai placea sa fac. . . sa ma duc peste bunica-miu in atelierul de tamplarie si sa ma uit cum mobila prindea forma. Dar mai ales, sa ma bag in rumegus si talaj. Eu si porcii :)) evident, tot spre disperarea bunica-mii, ca trebuia sa ma schimbe si de 3 ori pe zi, ca eram plina de aschii de lemn. Dar cel mai mult si mai mult imi placea sa ma duc cu mamaie sa luam paine. Pentru ca niciodata nu luam doar paine. Vanzatoarea ma indragea tare mult si ma punea pe tejgheaua ei; pentru ca mai mereu eram imbracata in fusta (ca si acum dealtfel) si pentru ca imi placea mie melodia "Dansando lambada", ma punea sa dansez. Ma invarteam si eu de 2-3 ori si apoi ii umplea sacosele bunica-mii cu diverse dulciuri :)) Dar nu dulciurile ma incantau pe mine, ci covrigii aia care se dau la pomeni. Pentru ca luam cate 10 si ii puneam la mana, imaginandu-mi ca sunt bratari. Mda, se pare ca de atunci imi plac mie bratarile. Covrigii nu-mi mai plac :))
Totodata, incercam sa decifrez mistere. Cum prindeam beciul deschis, cum intram acolo. Era destul de mare si nu ajungeam sa aprind lumina, dar pentru ca era afara, intram atat cat batea si soarele. Mai departe mi se parea ca era prea frig si prea intuneric si. . . clar Bau-Bau. Mai era o camera la etaj, mereu incuiata, pe care incercam mereu sa o descui, chiar daca nu era nimic acolo. Fiind singura casa cu etaj de pe strada, ma cocotam pe balcon si imi placea sa ma uit in zare. Si pentru mine, zarea era lunga. Mai era fantana. Care semana perfect cu cea din "The Ring", dar pe atunci nu aveam eu habar de asa ceva. Nu vedeai unde incepe apa, era destul de adanca si de intunecata, iar bunica-mea imi tot zicea sa nu ma aplec peste ea, sa nu cad, ca avea diametrul cam de vreo 2 metri. Dar ea vorbea, ea auzea. Ma aplecam fiindca de fiecare data cand ziceam ceva, ecoul imi raspundea.
