Si nu sunt genul sa te ia cu rahaturi ca: "Vai iubi, azi facem o luna de cand suntem impreuna!" si sa pun o poza pe feisbuc in care ne analizam reciproc amigdalele, iar la descriere sa fie "Our anniversary". In primul rand pentru ca nu as avea o astfel de poza, in al doilea rand pentru ca NU si in al treilea rand pentru ca. . . automobile, ca tot e in trend.
Si nu sunt genul sa te sune din ora in ora sau mai des, sa te intrebe: "Dar unde esti? Si ce faci? Cu cine? Cine-i aia? Eu nu o cunosc. Cat mai stai? De ce nu mi-ai zis ca iesi?". In primul rand pentru ca NU, in al doilea rand pentru ca merg pe incredere si in al treilea rand pentru ca, sincera sa fiu, nu imi pasa, lucrurile vin de la sine.
Si nu sunt genul sa te bata la cap si sa iti impuna sa faci lucrurile asa cum vreau eu sau cum mi se pare mie ca ar fi mai bine. In primul rand pentru ca imi expun parerea si iti dau un sfat cand mi-l ceri, in al doilea rand pentru ca NU si in al treilea rand pentru ca fiecare face cum simte.
Si nu sunt genul care cere atentie. In primul rand pentru ca daca vrei sa petreci timpul cu mine, o vei face, in al doilea rand pentru ca nu mi s-ar parea normal intr-o relatie sa nu ai parte de atentia celeilalte persoane si in al treilea rand pentru ca NU.
Si nu sunt genul care sa-ti scormoneasca trecutul. In primul rand pentru ca daca vrei sa imi povestesti tu, o vei face, in al doilea rand pentru ca trecutul ar trebui sa fie in trecut si sa nu mai conteze si in al treilea rand pentru ca NU.
Si nu sunt genul sa arunce in tine cu farfurii, telefoane sau pietre. In primul rand pentru ca e ceva ce doar persoanele nebune fac, in al doilea rand pentru ca am nervii tari si in al treilea rand pentru ca NU. Si in al patrulea rand, telefoanele sunt scumpe, farfuriile - trebuie sa strangi cioburile, iar pietre nu are nimeni in casa. Poate doar colectionarii. Eu nu colectionez pietre.
Si nu sunt genul care incearca sa te schimbe. In primul rand pentru ca NU, in al doilea rand pentru ca oamenii nu se schimba daca le impune cineva si in al treilea rand pentru ca fiecare e unic.
Si nu sunt genul. . . pentru ca NU.
Cuvintele sunt ca voma. Unii oameni si le pot reprima, pentru ca numai actul in sine, de a vomita, li se pare dizgratios. Altii abia asteapta sa le spuna, convinsi fiind ca se vor simti mai bine dupa. Eu mi le reprim si nu pentru ca mi se pare scarbos, ci pentru ca mi-e teama de consecintele lor. Cui ii place sa fie tras la raspundere, sa i se reproseze ca a gresit? Exact, nimanui. (Kiwi, in pnm, te-ai pus ca vaca pe tastatura si eu ma chinui aici sa-mi vars. . . gandurile, ca sa nu le vars in alta parte si sa starnesc controverse si discutii proaste).
E o idee falsa cum ca mediul online te apropie de ceilalti si te ajuta sa tii legatura cu anumite persoane. E tocmai opusul. Te indeparteaza. E o apropiere falsa. Wooow, mi-ai dat un like! Ce kkt sa fac eu cu un like?! Sa-l pun in rama? Sa le povestesc prietenilor "Bai, mi-a dat aseara un like la poza aia, Doamne! M-am simtit. . . a fost orgasmic! Chiar mi-am dat seama ca e o persoana profunda in gandire si ca apreciaza ceva la mine!" Serios, un like egal o mie de cuvinte sau ce? Nu-mi da like, nu-mi da comment-uri si cu siguranta nu-mi da poke! Exista un dispozitiv magic ce se cheama "telefon".
Am ajuns sa cunosc oamenii foarte bine. Curiozitatea si egoismul sunt doua trasaturi pe care le vei gasi in oricine. Depinde doar cantitatea. . .
Sa fiu mai rea? Ce sfat penibil mai e si asta? Inseamna ca nu ma cunosti deloc. Iar asta e trist, mai ales dupa atatia ani. Am fost acolo, de aceeasi parte cu nepasarea, suflet de statuie si alte asemenea stari care credeam ca te feresc de inimi frante. Si ghici ce? Era obositor, ma seca de orice urma de energie. E al naibii de chinuitor sa stai mereu sa-ti analizezi cuvintele si faptele. Si mai ales sa ti le reprimi, sa nu-ti lasi sentimentele sa iasa in vreun fel la suprafata. Asa ca am incetat cu ani in urma sa mai fac asta. Deci nu poti veni tu acum, dupa atata vreme, sa-mi zici sa fiu mai rea. Nu mi se potriveste. E un rol. Si e un rol pe care-l detest. Detest rolurile in general, detest joculetele proaste, gen "hai sa ne dam psihic, uhu, ce cool sunt, tu tii la mine, pe mine ma doare la. . . niciunde, tocmai pentru ca nu imi pasa!muhahahaha!". Nici la 16 ani nu faceam d-astea. Ne prefacem cu totii prea mult ca suntem fericiti, ca suntem tristi cand vrem atentie, ca iubim, ca suntem iubiti. Pe cine naiba tot incercam sa pacalim?
Dar nu, totul e "super ok". Zambim in poze, yeeey, super! Ne distram, iesim, rupem cluburile, vai, cat de tare, uite mama fara maini! Dau un check-in aici, peste 5 minute - in alta parte, iuhuuu, ce-mi merge, viata-i scurta, tre' traita! Hai un selfie mic pentru fani, ia uite cate like-uri primesc! Traiesc pentru like-uri!
P.S.: Eu nu mananc mere. Decat din cele verzi, de vreo 2 ori pe an. Presupun ca asa e si cu unii oameni. Nu vrei sa-i vezi prea des, asa ca te limitezi la a manca un singur mar.
Nu prea mai pot scrie pe blog sincer, direct. Il citeste prea multa lume. Prea multa lume care conteaza pentru mine. De multe ori foloseam mediul online pentru a transmite un mesaj cuiva. Il incarcam cu tot felul de subtilitati astfel ca persoana in cauza sa creada ca la ea ma refer, dar sa nu fie sigura ca e ea intr-adevar. Pentru ca eu sunt naiva si am impresia ca daca eu pot empatiza, atunci si ceilalti pot si ca daca ii tratez pe ei asa cum vreau eu sa fiu tratata, atunci si ceilalti fac asta. Si nu intelegeam de ce alegi sa faci pe cineva sa sufere, fiind constient de asta. Nu inteleg nici acum. Folosind blogul credeam ca nu mai era nevoie sa vorbesc direct persoanei in cauza despre ce ma apasa. Credeam ca isi va da singura seama si ca va inceta. Credeam.
Asa ca am inceput sa vorbesc mai mult si sa scriu mai putin. Sa fiu directa, sa spun ce nu-mi place/convine/deranjeaza, fara a o face sa sune ca un repros. Crezi ca s-a schimbat ceva? Nu, nu s-a schimbat :)) Ca am spus sau am scris, a fost acelasi lucru. Nimic. Praf in ochi. Oamenii, pentru a se schimba ori cel putin, pentru a-si da seama ca trebuie sa schimbe ceva la ei, au nevoie sa treaca printr-o trauma, de obicei sa piarda acea persoana. Pentru ca da, nu-ti dai seama ce ai pana nu-l/-o pierzi. Suntem prosti, prosti ce cauta mereu mai bine, mai mult, mai frumos. Luam totul de-a gata, fara sa apreciem si fara sa vedem efortul depus in spatele a tot ceea ce luam. Suntem niste persoane minunate, ni se cuvine totul, ni se pare normal sa fie asa. Cel/cea de langa se strofoaca mereu sa-ti fie TIE bine inainte sa-i fie ei/lui? Iar tie, evident, ti se pare perfect. Si te obisnuiesti astfel, ca celalalt sa faca si sa dea mereu totul. Iar cand oboseste sa mai faca asta, tu te bosumfli. Nu-ti place. Bati din picior. Ceri explicatii. "Auzi, stii ce, nu mai vreau nici o lamurire. TU esti de vina. Te-ai schimbat, nu mai esti ca atunci cand te-am cunoscut." Si-i intorci spatele si pleci.
Oamenii pleaca. Si pleaca pentru ca nu au putere sa stea sa lupte pentru ceea ce au atunci cand intervine un obstacol. Sau pentru ca nu le pasa. Ori pentru ca au impresia ca nu esti o persoana pentru care sa-si sacrifice timpul si sa te recastige. Poate considera ca ai pretentii absurde. Uneori pleaca pentru ca le-ai aratat prea multa afectiune si i-ai speriat. S-au simtit presati. Alteori pleaca pentru ca nu le-ai aratat afectiune mai deloc. Ai crezut ca e mai bine asa, sa pari de gheata, pentru ca prea multe dovezi de iubire strica. Si ai dreptate. . . dar nu ai dreptate. Cum sa stii cand ai atins echilibrul dintre cele doua, ca sa ramana si sa nu plece? O zi calda, hugs and kisses, XOXO si o zi rece, nu-i dai nici cel mai mic semn de viata? Asta mi se pare a fi manifestarea unei persoane nebune. . .
Si nu-ti impartasesti gandurile ce te apasa, nu-ti strigi in gura mare singuratatea, nici macar tie nu ai curaj sa ti le spui, la dracu'! Ti se pare penibil. Ti se pare ca asa ceilalti iti vor cunoaste punctele slabe. Dar cel mai mult. . . ti se pare ca o sa plece. Ca o sa iti vada si defectele finalmente si ca o sa plece. Pentru ca oamenii asta fac, pleaca. Le e mai usor asa.
Si tu iti pui masca aia vesela. Si asa trec zilele. Si noptile. Cine stie si cui ii pasa? Pleaca.
P.S.: Pufuletii astia cu branza sunt bestiali. Au miros de sosete ude, dar nu-mi pasa. Gustul conteaza, la fel ca si-ntr-o relatie, nu? Dar poate dupa ramane un gust amar. . .
Suferinta e normala, obligatorie si prezenta. O vei intalni mai des decat vei vrea. Asa ca trebuie doar sa o accepti si sa o lasi sa se manifeste, ca sa poata treaca dincolo de tine si sa nu te mai atinga. Nu a zis nimeni ca e usor, dar daca esti constient de faptul ca face sau va face parte din viata ta la un moment dat, vei reusi mai repede sa o depasesti. Ceea ce incerc sa spun este ca nu trebuie sa iei fiecare esec si sa il lasi sa faca pui. Nu trebuie sa iti fie frica de suferinta. Normal, cui naibii ii place sa sufere? De cate ori crezi ca o mai poti lua de la capat? De cate ori este nevoie. Esti slab daca lasi greutatea bagajului emotional sa te indoaie si sa te afunde in nisipuri miscatoare. Ti-ai prins iubita inselandu-te? Cu un oarecare? Cu prietenul tau cel mai bun? Te-a parasit la altar? Astfel de lucruri se intampla, nu esti un caz singular. Trebuie sa le accepti, dar nu sa si fii de acord cu ele. De ce ai vrea insa sa te intorci in trecut, la cineva care te-a facut sa suferi in asemenea hal incat tu stai sa construiesti praguri, in loc sa le darami si sa inveti ceva din asta? Si daca ai impresia ca ai invatat ceva si anume ca "Nimeni nu merita nimic niciodata" si ca nu mai ai voie sa te atasezi, te inseli. Si stii ca te inseli, pentru ca nici de prezent nu te poti bucura din cauza asta. Iti pui singur piedici, le formezi culegand niste amintiri pe care le retraiesti cat poti de des, intr-o incercare de a te feri de o suferinta viitoare. Dar oare tu nu iti dai seama ca traiesti deja intr-o suferinta prezenta?
Doamne, la cate relatii esuate am avut, terminate din toate motivele existente pe lumea asta, ce ar fi trebuit sa fac? Sa construiesc 100 m garduri in fata mea? Sa ma infasor in straturi de tabla, piatra si sarma ghimpata? Nu, nu, nu. E ok sa suferi. Te descarci cum stii, plangi, nu mai mananci 2-3 zile, vorbesti despre ce te framanta, scrii totul pe o hartie si ii dai foc, nu stiu. Dar nu lasi durerea sa zaca in tine si sa te impietreasca. Caci poate tu nu te iubesti suficient de mult incat sa vrei sa fii cu adevarat fericit, dar de ce sa-i ranesti si pe cei pe care ii vrei aproape? E o prostie.
Am inteles, ai prieteni multi. Te bucura ca poti petrece timpul cu ei si astfel nu te simti singur. Iti planifici distractiile, tocmai ca sa scapi de suferinta. E o iluzie, revino-ti. Nu scapi de nimic pana nu o infrunti, tu mai mult fugi de ea. Si nu poti fugi toata viata, caci lucrurile se vor complica si mai tare atunci cand te va prinde din urma si te invalui mai mult decat a facut-o pana acum. Nu te gandi ca "niciodata nu e prea tarziu", pentru ca asta nu se aplica la orice exista in viata asta. Timpul trece si pentru unele persoane se poate face tarziu ca sa mai astepte. Si mai stii foarte bine ca nu exista "nu pot" si "nu vreau", la fel cum nu exista nici "nu le poti avea pe toate in acelasi timp". Pentru ca poti si pentru ca vrei, insa trebuie sa le alegi.
Alegi sa te mai chinui niste ani sau alegi sa te chinui doar cateva zile? Da, stiu, ti-e frica. Tuturor ne e frica de ceea ce am putea descoperi in noi, in ceilalti. Dar nu putem construi praguri si turnuri de aparare toata viata. Caci nu asta inseamna viata. Viata nu e formata doar din trecut. Mai are si un prezent si un viitor. Trecutul, prin simplul fapt ca a trecut ar trebui sa fie mort si sa nu aiba cum sa-ti bata la usa. De ce-l tii viu? Scoate-l din priza. Crezi ca nu ai puterea sa il depasesti? Din moment ce ai constientizat ca nu te simti bine asa, ca nu iti aduce nimic bun, din contra, inseamna ca poti trece peste. Trebuie doar sa alegi sa faci asta. Nimeni nu o poate face pentru tine, dar iti poate fii alaturi. Si cred ca asta zice multe, daca nu cumva chiar totul.
Imi amintesc si acum acel inceput de vara, aveam o oja visinie si veneam tarziu seara de-afara. Purtam doar rochii lungi si vaporoase, ca sa fiu sigura c-ai sa ma vezi. Mergeam serile prin centrul vechi, bateam strazile pas cu pas si mi se parea ca totul merge struna, ceas. Dar fals! Insa in mintea mea te vedeam pe tine si nu pe EA - o oarecare ce te insotea. Vroiam sa te vad ca sa ma vezi, sa-mi dau seama daca mai crezi. . . in noi. Caci nu mi s-a parut corect sa fugi grabit sau poate lent, de tot. Si acum gata cu melancolia, mie nu-mi place poezia, in special cea de amor in care poetii se topesc. . . de dor.
Ai fost si nu o sa mai fie nici o "banana" poezie, caci dupa cum stii ca ti-am spus, imi "place" liricul nespus!
Acum da-mi oja visinie ce a ramas la tine-n baie, nu-mi spune ca e stacojie si ca s-ar fi uscat demult. O dizolv cu acetona si ma mai dau cu ea un strat, fiindca-mi placea cum imi statea cand nu eram cu vreun baiat.
Suntem singuri, ce ne pasa, jucam cu cartile SUB masa, n-avem nici o apasare. Suntem tineri, ce ne pasa?
Si ce sa-ti povestesc? Atunci cand se decid sa aiba suflet, nivelul lor de afectiune nu corespunde cu cel al partenerei. Si si-o iau in bot. Si raman marcati pe viata. Si gata, s-a incheiat orice speranta de a mai avea o relatie normala. Ceea ce dureaza si ani de zile. Si de ce kkt sa platesti tu pentru cineva care intai "a mancat sarmalele" si apoi "a mai spart si oalele"? Stii cat te chinui sa lipesti cioburile de la oalele alea? N-a lasat Dumnezeu rabdare pe pamant cat o sa te chinui tu. Si dup-aia mai vrei sa te apuci sa faci si sarmale, ca deh, dragostea trece prin stomac si tu stii asta pentru ca ai citit, te-ai documentat, asta afirma toata lumea, asa te-au sfatuit toti: "Trebuie sa inveti sa gatesti, asa iti tii barbatul aproape!". Ce kkt mai e si asta? Il tii in plm, il tii o laie. Poti sa fii tu si Miss Perfectiune, ca tot nu sta cu tine. Pentru ca esti perfecta si ei se sperie de perfectiune. Dar si de imperfectiuni se sperie. Normal ca se sperie si de alea. Se sperie de tot. De un razboi adevarat nu s-ar speria. Tremura daca nu le raspunzi la mesaje, dar tremura si daca ii suni prea des. Esti calare pe ei, ii sufoci. Intorci foaia, nu le mai dai nici un semn, nici asa nu e bine, ce inseamna asta, nu iti pasa?! Deci oricum ai da-o nu e bine.
Si tu ce sa faci acum? Sa stai sa-ti schimbi intreg modul de a gandi si de a fi, nu? Nici asta nu e o solutie, pentru ca, ghici ce? Ai mai facut asta o data. Si a dus exact unde a dus mutu iapa, probabil in pla cu satelitul. Ai fost indiferenta, sarcastica, te-ai lasat greu convinsa (si nici atunci nu erai convinsa de fapt, doar ii ziceai ce vroia sa auda), te durea in 14 de ceea ce se intampla cu persoana de langa. Pentru tu asa stiai ca se procedeaza, asa ti-au zis toti ca e mai bine, sa nu-ti pese ca sa nu poti fi ranita. Apoi ti-ai dat seama ca te-ai cam plictisit de jocul asta si ca poate au si ei suflet. Si ai schimbat placa. Ai inceput sa fii atenta la ce vrea, la ce simte, la ce nevoi are, sa-l sustii fizic, emotional, poate chiar si financiar. Ai zis ca dai totul, pentru ca in fond asta presupune o relatie, nu? Sa-l pui pe celalalt mai presus de tine, cu speranta ca poate si el va face asta. Dar ghici ce? Nici asa nu a fost bine, pentru ca in momentul in care dai totul, el ia totul (doar ii dai,nu?) si pana la urma pleaca. Si nimic nu mai e rau decat "sa vrei sa fii bun si sa n-ai cu cine".
Asa ca ce sa inveti din toate astea? Iti zic eu ce sa inveti: sa nu mai crezi in cuvinte. Nici macar atunci cand iti zice "Buna!", pentru ca de unde sa mai stii tu daca intr-adevar e buna sau e rea? Si nici prietenii nu te pot ajuta prea mult cu sfaturi, pentru ca nici ei saracii nu mai stiu cum s-o spuna sa nu iti omoare nici ultima speranta, dar nici sa te faca sa crezi in continuare ca idioata. Deci: nu mai crezi in cuvinte. Si daca o sa auzi cuvintele "viitor", "relatie serioasa", "perioada lunga de timp", "promit", sa stii sa fugi. Pentru ca astea nu sunt decat minciuni daca nu sunt insotite si de fapte. Si sunt cuvinte spuse pentru a incerca sa te convinga pe tine, dar in realitate pe el incearca sa se convinga. Iar tu nu ai nevoie de cineva care nu e convins, nu crede si stie ca nu e in stare de ceea ce promite. Partea mai complicata e cand sunt acompaniate si de fapte, insa trebuie sa fii mereu in alerta, pentru ca daca ritmul relatiei consta in una calda, sapte reci, e clar ca nu e ceea ce trebuie. Plus ca mai si obosesti sa fii mereu in garda. Si mai trebuie sa inveti ceva: barbatii sunt cele mai nehotarate fiinte. Poate aveai impresia ca daca il lasi pe el sa dicteze ritmul, ca sa-i fie cat mai confortabil (doar am stabilit ca se sperie de orice, mai ales daca simte vreo presiune de vreun fel din partea ta), atunci relatia nu s-ar fi impotmolit, ei, sa stii ca te inseli. Pentru ca, evident, nici asa nu e bine. Mai degraba mergeti separat, fiecare in ritmul sau. Si atunci ma intreb: eh, pla, da' cum e bine?!
Vine o perioada in viata oricarei fete cand se gandeste serios sa se reprofileze. Problema e ca nu te-ai nascut lesbi si poate nici macar bisexuala. Desi e tentanta ideea de a face sex fara vreo sansa de a ramane insarcinata, eficienta 100%, unde mai gasesti asta? Insa alta problema e ca femeia nu are c***e si prin urmare nici "cu ce". Dar s-au inventat vibratoarele. Dar ce te faci cand poate nu mai vrei sa fii cu o femeie? O sa ai pretentia ca barbatul sa ti-o traga cum faceau bateriile tale Duracell. Si clar o sa fii dezamagita. Deci nu, nici solutia asta nu e buna.
Poate la vreo manastire ceva, te duci sa te calugaresti, ca poti face asta. Dar realizezi ca o sa innebunesti acolo de plictiseala daca nu ai o vocatie spre asta. Plus ca ar fi o alegere fortata, te duci acolo ca sa scapi de demonii de aici. Tot tre' sa ii infrunti la un moment dat.
Mai bine te apuci si faci oracole sau chestionare. Le dai barbatilor interesati de tine sa-l completeze. Si strecori pe acolo si intrebari idioate, ca sa testezi daca are simtul umorului ori ba. Daca il duce capul sau nu, caci nu poti fi amuzant daca nu ai un creieras mai dezvoltat. Si sa te asiguri ca fiecare chestionar sa aiba vreo 500 de pagini. Ii testezi si rabdarea si faptul ca daca intr-adevar te place, trece peste acest "obstacol".
Si propun sa se construiasca un monument al barbatilor cazuti "la datorie", pe care sa scrie "Nu esti tu de vina, eu sunt." si, bineinteles "Ramanem prieteni."
Ah, si daca te mai gandesti vreodata sa lasi de la tine, sa fii intelegatoare, bunul samaritean, martira si alte asemenea calitati, da-ti doua palme. Pentru ca NIMANUI nu ii pasa de lucrurile astea.
Cred ca am destul de multe amintiri de cand eram mica. Stiu ca ma fascinau oglinzile. Imi plac si acum, dar nu la modul narcisist. Ma uimeau ca puteam sa ma vad in ele si ca ma redau atat de fidel. Tin minte ca pe cand aveam vreo 2 ani, tata m-a imbracat intr-o rochita cu ratuste, care mie imi placea la nebunie, vedeam ratele alea si incepeam sa bat din palme de bucurie, si m-a dus la mama la serviciu. Lucra atunci la o cofetarie si cum ajungeam acolo toate colegele ei incepeau sa ma ia in brate si sa ma pupe. Si mie nu-mi placea asta :)) ma retrageam la mama sau la tata, care era mai aproape de mine si nu le raspundeam la afectiunea pe care mi-o ofereau femeile alea. Pentru ca erau niste straine pentru mine, nu le cunosteam, nu aveam incredere decat in ai mei. Orice persoana necunoscuta care se apropia de mine sa ma dragalaseasca pleca dezamagita. Doar daca imi placea mie de cineva, atunci ii aratam si eu ca mi-e draga. Chestie valabila si acum. Sunt pretentioasa cand vine vorba de prieteni, asa ca daca intalnesc persoane noi, mai intai le analizez, vad cum vorbesc, cum se comporta, incerc sa imi dau seama cum sunt si abia apoi ma "apropii" de ele daca eu consider ca sunt "demne" :)).
Asa, si acolo ma ducea sa salut toate angajatele, inclusiv pe cele care lucrau in laborator si aici imi placea mie cel mai mult, ca imi aratau cum fac prajituri si mereu imi dadeau eclere, chiar daca mi se topeau in mana pentru ca nu le mancam. Pe fetele care se ocupau de vanzare nu prea le placeam, fiindca de fiecare data cand veneam cu tata, incercau sa ma enerveze spunandu-mi ca mi-l fura. Si ele se amuzau extrem de tare si eu ma bosumflam si le ziceam ca "Nu,nu,nu!" si deveneam mai ales confuza, caci nu intelegeam de ce rade si mama cu ele de mine, in loc sa le spuna ca "tati e cu mami si ca ele sunt niste urate!". Turul cofetariei se oprea la biroul sefei, care pe mine ma cam speria, pentru ca era destul de masiva. Dar ei se pare ca ii eram extrem de draga si intotdeauna ma suia pe o masa, de unde eu incepeam sa imi balangam picioarele, amuzata fiind ca nu ating podeaua si imi dadea guma la lama, Juicy Fruit, care mie imi placea la nebunie, desi nu aveam voie sa mestec guma. Dar mama nu trebuia sa stie asta.
Ziceam ca ma fascinau oglinzile si ca tin minte foarte bine ziua aia cu rochita cu ratuste, pentru ca fix in acea zi venise un fotograf la cofetarie la mama si s-au apucat sa ma pozeze. Si am vazut eu atunci pentru prima oara OGLINDA. Nu ajungeam la ea, asa ca mama m-a luat in brate si ma uitam la mine, cea din oglinda, extrem de atenta. Ma uitam la ratele de pe rochie, ma uitam la ratele de pe rochie din oglinda. Ca sa vezi, erau identice! Ma uitam la mana, la degete, ma uitam apoi la cele din oglinda. Tot 5 erau, wow! Si am vrut sa testez, sa vad daca orice se oglindeste si am luat o bombonica si o tot apropiam de oglinda. Cum, se vede orice?! Asta da bizarerie! Cu greu m-am lasat dusa din fatza ei. M-au pacalit insa cand mi-au aratat borcanele imense, de vreun metru, din sticla, pline cu bomboane, jeleuri si caramele.
N-oi fi avand eu bunici sau rude la tara, dar nu am simtit lipsa. Bunica din partea mamei statea la curte in Bucuresti si era suficient teren. Atat de suficient, incat bunicul mereu aducea cate un animal ca vaca, porci, gaini, rate, gaste, curcani, ba chiar a adus o data un cal, spre disperarea bunica-mii, care numai de animale nu-i mai ardea sa aibe grija. Au avut inclusiv o capra. O chema Madonna, pentru ca era blonda :)) Ieseam cu ea in fatza portii si ma uitam la ea cum incearca sa pasca. Cel mai mult imi placea sa enervez curcanul, cantandu-i "Sac, sac, sac curcane, ca tu n-ai margele rosii c-ale mele". Fantastic cum isi infoia penele deodata si i se inrosea gatul si incepea sa a-glu-glu-glu! De gaste imi era frica, prea sasaiau la mine, erau cam agresive. Vaca. . . evident ca Joiana o chema si ma apropiam cu teama de ea, ca era cam mare pe langa mine.
Pentru ca aveau o curte mare si pentru ca din aprilie pana in septembrie stateam acolo, apoi ma duceam la bloc la ai mei, in fiecare zi abia asteptam sa ies sa ma joc. Si jocul meu preferat era sa explorez gradina. O puneam pe bunica-mea sa-mi faca 2 sandvisuri, sa-mi dea niste dulciuri, pe care mi le indesam intr-o geanta, cautam un bat si dusa eram in "jungla". Erau vreo 3-4 randuri de vita-de-vie, deci da, mie mi se parea ca strabat o jungla. Erau si brazi si visini, nuci, corcodusi, ciresi, pruni, duzi. Flori nu mai zic: bujori, zambile, lacramioare, irisi, lalele de toate culorile, crini, trandafiri, narcise albe si galbene, asa ca pentru mine era o adevarata placere sa "explorez" toate tufele din gradina in cautare de melci. Pentru ca eu asta faceam, cautam melci. Si cand ii gaseam, incercam sa le fac case din frunze si crengi.
Ce-mi mai placea sa fac. . . sa ma duc peste bunica-miu in atelierul de tamplarie si sa ma uit cum mobila prindea forma. Dar mai ales, sa ma bag in rumegus si talaj. Eu si porcii :)) evident, tot spre disperarea bunica-mii, ca trebuia sa ma schimbe si de 3 ori pe zi, ca eram plina de aschii de lemn. Dar cel mai mult si mai mult imi placea sa ma duc cu mamaie sa luam paine. Pentru ca niciodata nu luam doar paine. Vanzatoarea ma indragea tare mult si ma punea pe tejgheaua ei; pentru ca mai mereu eram imbracata in fusta (ca si acum dealtfel) si pentru ca imi placea mie melodia "Dansando lambada", ma punea sa dansez. Ma invarteam si eu de 2-3 ori si apoi ii umplea sacosele bunica-mii cu diverse dulciuri :)) Dar nu dulciurile ma incantau pe mine, ci covrigii aia care se dau la pomeni. Pentru ca luam cate 10 si ii puneam la mana, imaginandu-mi ca sunt bratari. Mda, se pare ca de atunci imi plac mie bratarile. Covrigii nu-mi mai plac :))
Totodata, incercam sa decifrez mistere. Cum prindeam beciul deschis, cum intram acolo. Era destul de mare si nu ajungeam sa aprind lumina, dar pentru ca era afara, intram atat cat batea si soarele. Mai departe mi se parea ca era prea frig si prea intuneric si. . . clar Bau-Bau. Mai era o camera la etaj, mereu incuiata, pe care incercam mereu sa o descui, chiar daca nu era nimic acolo. Fiind singura casa cu etaj de pe strada, ma cocotam pe balcon si imi placea sa ma uit in zare. Si pentru mine, zarea era lunga. Mai era fantana. Care semana perfect cu cea din "The Ring", dar pe atunci nu aveam eu habar de asa ceva. Nu vedeai unde incepe apa, era destul de adanca si de intunecata, iar bunica-mea imi tot zicea sa nu ma aplec peste ea, sa nu cad, ca avea diametrul cam de vreo 2 metri. Dar ea vorbea, ea auzea. Ma aplecam fiindca de fiecare data cand ziceam ceva, ecoul imi raspundea.
Mie mi-e foarte clar ca in Romania trebuie sa moara cineva (cunoscut) pentru ca ceva sa incerce sa se schimbe. Ca intr-adevar sa se schimbe ceva nu stiu de ce e nevoie.
Mi-e foarte clar si ca dupa o anumita varsta si mai ales dupa ce esti intr-o relatie de ceva ani, femeia imbatraneste mai repede decat barbatul. Si nu doar ca imbatraneste, parca se si prosteste. In sensul ca devine obsedata de viata de familie (desi de cele mai multe ori nu are una) si i se dedica total. Cade intr-un soi de altruism nociv. Adica sta mai mult in casa, frate! Desigur, barbatul are parte de iesirile lui constante cu baietii. (Chiar, n-am auzit nici un barbat spunand ca iese cu barbatii - doar cu baietii; presupun ca el se crede cu adevarat mai tanar). Si femeia refuza sa iasa, iar daca o face, iese doar cu barbatul. Nu se plictiseste de atata stat in casa? Cat sa stergi praful, sa aspiri si sa freci cada? Cata mancare sa faci? A, da, scuza-ma, totul trebuie sa fie perfect, la dunga, pentru cand vine el. Dar ghici ce? El nu observa ciucurii aranjati si periati de la covor. Nici faptul ca ai schimbat lenjeria de pat. Barbatul crede ca toate se intampla ca prin minune sau ca e asa tot timpul. Nu vede cand e ceva, vede insa cand acel ceva lipseste: camasa nu-i calcata, ciorapii lui sunt la spalat, nu ai facut de mancare si mai ales, unde i-ai pus papucii? De ce ii tot plimbi prin casa, femeia lui Dumnezeu si le muti locul? Ii iei singurul reper pe care-l are si pe care-l foloseste ca sa stie ca e in casa lui si nu a vecinului. Sau a vecinei.
Mi-e foarte clar ca indiferent daca am net ori ba, tot la 5 dimineata ma culc. Ceea ce ma linisteste intr-un fel, caci asa imi dau seama ca nu sunt dependenta de mediul online, ci ca asa sunt eu, dezaxata. Nu ma pot culca devreme decat atunci cand sunt bolnava. In rest sunt atatea de facut: de scris, de citit, de invatat, de dus gunoiul, e si pisica. Mai sunt si eu. Manichiura nu se face singura, parul nu se coafeaza peste noapte si in mod cert atunci cand bat din palme de 3 ori, masa nu se pune singura ca in povesti. Iar in conceptia mea de om dezaxat, somnul este o pierdere de timp. Da, stiu ca tre' sa dormi ca sa functionezi corect si coerent si bla bla bla, DAR de ce e nevoie de atatea ore de somn ca sa . . . ?
Si filmele sunt cat se poate de reale. Pentru ca si noi suntem reali si ne facem singuri scenariul. Regizori, cameramani, scenaristi. . . luam fiecare rol pe rand. Iar la fel ca si in filme, putem taia la montaj ce nu ne place si sa aratam "publicului" doar ceea ce vrem. Si vrem final de Hollywood, zambete, rasete, "Uite ce mult ma distrez, haha, ce tare, wow, super happy, feeling wonderful, awesome, amazing, loved, blessed". Pff. Tragem de orice "kkt care straluceste mai tare" si il ambalam frumos, "Uite ce misto e, wow, super tare, perfect, n-ai mai vazut asa ceva, e deosebit, feeling special." Ca doar filmele trebuie si ele cumparate, nu? Deci facem si pe vanzatorii. Si vindem cui? Noua. Si ce vindem? Gogosi. Aici sau la pachet? Oriunde, aici, acolo, acum, maine. Si cu ce sa fie? Pai cu de toate. Ca noi le vrem pe toate, deodata.
Dar cand pui aparatul foto jos, zambetul nu persista. Si poate ca e bine sa iti faci poze cand razi, desi nu te simti fericit/a.
. . . feeling nothing.
*feeling ca-n filmele cu prosti*
Pai stai, ca n-am auzit ceasul.
O vecina se cearta la telefon. Ceva legat de Cornelia. Ca nu stie nimic. Si normal ca pe el nu-l intereseaza. N-am inteles prea bine, trebuia sa-i sun la usa sa ii spun sa urle mai tare.
Deviatie de "sepie".
De la Sibiu. Orice. Pentru ca orice e "de la Sibiu" e national, traditional, natural.
Astia de la stiri nu mai au subiecte. Cica "Saint Tropez"-ul lui Salam e mai ascultat decat cel original. Pai da, cred si eu. . . Pff.
Eu scriu pe blog. Tu scrii pe feisbuc. Da, stiu, you're "feeling awesome" with Gigi Duru and 23 others at "Acasica".
S-a stricat masina de spalat vase. Cuptorul electric. Ventilatorul din baie. S-a infundat o chiuveta. Geamul din dormitor are bazdaci, nu mai vrea sa se inchida. Stai si repara-le. O sa-mi iau brevetul de muncitor calificat in curand. . . Ca pe cele de cofetar, bucatar, licenta bed&breakfast mi le-am luat de mult.
Aia? O proasta. Se baga si ea-n seama. Mereu am urat numele ala. Bleah.
Se intuneca prea devreme. Nu-mi place.
Unde e zapada? Y U NO snow?! Nu-mi place.
Pauza de publicitate. Nu-mi place.
E Ziua Internationala a Parfumului azi? Ca parca toti oamenii de pe strada si-ar fi turnat intreg flaconul de parfum pe ei.
Mesaj. "Cred ca e de la Vodafone." Wow. Chiar e. La 2 dimineata!
13 ianuarie. O zi frumoasa de primavara.
Auzi ca cica timp de 3 nopti de acum incolo ce visezi e premonitoriu. Daca mai am vise cu unu' care vrea sa ma rapeasca pentru trafic de persoane si/sau de organe, e clar.
"Hip-hop adevaaaaaaarat!". Irina Loghin. Irina LogOut.
Zi plina, dom'le!
