Vreau. Nu, nu vreau. Imi doresc, da, asta e cuvantul, "doresc", sa imi pot exprima deschis sentimentele si nu doar sa mi le exprim, ci sa le si impartasesc celor din jur. Dar nu pot. Sunt inapta, am un handicap, ceva pe creier, un pitic mic. Care cred ca e de fapt prea mare. . . Cineva mi-a zis sa le scriu, asa ca le voi scrie pentru a putea capata apoi curaj sa le si rostesc. Zici ca sunt tampita. Nu pot comunica cu oamenii, nu pot sa ii privesc in ochi suficient, ma ascund de ei, nu vreau sa ii vad, sa stiu ca mai exista si alte persoane pe lumea asta, trec printr-o perioada in care pur si simplu nu imi plac oamenii, vreau sa ii ignor, sa fiu indiferenta fara sa fiu acuzata de obraznicie si lipsa de respect. Nu vreau sa socializez, nu vreau sa stiu ce ii framanta, ce ii doare, ce ii face fericiti, nu vreau sa stie nici cat de mult ii apreciez, cat ii iubesc, cat de mult am invatat de la ei. "Cuae", mi-au dat lacrimile :(. Pur si simplu. E mult prea trist si nu pot fi genul de persoana superficiala care sa joace teatru impartind pupici in stanga si in dreapta tuturor, prefacandu-ma interesata de soarta celorlalti. Asa ca prefer sa tac, sa nu ma implic, sa nu vorbesc. Ca apoi sa realizez ca sunt batuta in cap si ca nu o sa castig nimic niciodata cu atitudinea asta. Dar parca nu pot sa fiu sociabila, parca am uitat brusc :| Ma tem sa imi fac prieteni noi, sa imi exprim parerea in fatza cuiva, sa ma agit, sa imi arat bucuria pentru orice kkt care ma face in sinea mea sa zambesc. De ce? NU STIU! Poate ma tem sa fiu judecata?! Nu cred, asta nu m-a interesat niciodata, doar toti sunt critici si cu siguranta nu sunt eu prima persoana pe care altii sa o judece. Ma tem sa nu fiu perceputa gresit? Doar n-oi fi acuma si proasta si n-oi sti sa leg doua cuvinte :| Ma tem ca nu pot reusi sa ma fac placuta de toata lumea? Pai daca o iau pe principiul asta, Iisus ar trebui sa fie cel mai iubit si uite ca nu e. . . Sau poate ca unele relatii s-au racit si nu mai reusesc sa fiu pe aceeasi lungime de unda cu persoanele respective. . . Poate ca simt ca m-am indepartat prea brusc si ca nu trebuia sa fac asta, pentru ca, in fond, nici nu as fi avut de ce cu adevarat. Asa ca probabil acum e perioada mea de "doliu", in care momentele de reculegere tinute se transforma in luni si nu stiu cat vor mai dura. Credeam ca sentimentalismele nu ma afecteaza, gen despartiri, impacari, imbratisari, bucuria de a revedea pe cineva, dar uite ca m-am inselat. Mi-am setat creierul sa nu constientizeze nimic din ce ar putea rani sufletul, pe moment a functionat, dar vad ca acum nu e deloc bine. Si toate vin asa cascada spre mine, ma navalesc, nu am timp sa ma gandesc la una ca vine alta peste gandurile mele. Vreau doar sa stau singura pentru a ma impaca cu mine insami. . .
